Când mă gândesc la visuri, la fel ca mulți dintre voi, mă gândesc la această imagine. Aveam opt ani când l-am privit pe Neil Armstrong coborând din Modulul Lunar pe suprafața Lunii. Nu mai văzusem niciodată așa ceva, și nici nu am mai văzut așa ceva de atunci. Am ajuns pe Lună dintr-un simplu motiv: John Kennedy ne-a impus un termen limită. De n-ar fi fost acel termen, încă am mai visa la asta. Leonard Bernstein a spus că două lucruri sunt necesare pentru o mare realizare: un plan și timp nu tocmai suficient. (Râsete) Termenele limită și angajamentele sunt lecțiile mărețe, ce se pierd treptat, ale programului spațial Apollo. Ele dau sens expresiei „lansare spre Lună”. Lumea noastră are nevoie disperată de lideri politici dispuși să fixeze din nou termene limită îndrăznețe pentru realizarea unor visuri curajoase de anvergura programului Apollo. Când mă gândesc la visuri, mă gândesc la drag queens din Los Angeles și Stonewall și milioane de alți oameni care au riscat totul ca să recunoască public cine sunt atunci când era periculos să o faci, și la această imagine a Casei Albe luminată în culorile curcubeului, da... (Aplauze) celebrând dreptul de a se căsători al persoanelor gay și lesbiene. E o imagine pe care nu mi-aș fi putut-o imagina nici în cele mai nebune visuri când avem 18 ani și mi-am dat seama că sunt gay și mă simțeam străin față de țara mea și față de visurile mele din această cauză. Mă gândesc la această poză a familiei mele pe care nu am crezut că o voi avea... (Aplauze) și la copiii noștri ținând acest ziar ce nu crezusem că ar putea fi publicat vreodată despre decizia Curții Supreme. Avem nevoie de un curaj similar cu cel al drag queens și al astronauților. (Râsete) (Aplauze) Dar vreau să vorbesc despre nevoia noastră de a visa în mai mult de o dimensiune, deoarece a existat ceva legat de Apollo ce nu știam când aveam opt ani, și ceva despre organizare ascuns de culorile curcubeului. Din cei 30 de astronauți din programele spațiale Mercury, Gemini și Apollo, doar șapte căsnicii au supraviețuit. Acele imaginii legendare cu astronauții care fac salturi pe Lună ascund alcoolismul și depresia de pe Pământ. Thomas Merton, călugărul trapist, a întrebat în timpul programului Apollo: „Ce putem câștiga călătorind spre Lună dacă nu putem traversa abisul ce ne separă de noi înșine?” Și ce putem câștiga prin dreptul de a ne căsători dacă nu putem depăși resentimentele și distanța emoțională ce ne desparte deseori de dragostea noastră? Și nu doar în căsnicie. Am văzut cele mai dureroase, distructive și tragice conflicte interne în mișcările LGBT, SIDA, cancerului de sân și activismului non-profit, toate în numele iubirii. Thomas Marton a scris și despre războiul dintre sfinți și citez: „există o formă universală de violență contemporană la care idealiștii cedează cel mai ușor: activismul și munca excesivă. Frenezia activismului nostru neutralizează efortul nostru pentru pace. Distruge capacitatea noastră interioară pentru pace.” Prea des visurile noastre devin niște idei fixe despre viitor, ce ne distrug capacitatea de a fi prezenți acum. Visurile noastre pentru o viață mai bună pentru viitoarele generații sau pentru alte generații din alte țări ne înstrăinează de frumoasele ființe umane ce stau lângă noi chiar în aceste momente. Ne spunem că acesta e prețul progresului. Poți pleca pe Lună sau poți avea stabilitate în viața de familie. Și nu putem visa în ambele dimensiuni în același timp. Și nu ridicăm ștacheta mai sus de stabilitate când vine vorba de viața noastră emoțională. Din această cauză tehnologiile de comunicare au explodat, iar abilitățile de a asculta și de a ne înțelege unul pe altul au rămas la pământ. Accesul la informații e la cel mai înalt nivel, accesul la bucurie a stagnat. Dar această idee că prezentul și viitorul se exclud reciproc, că pentru a ne atinge întregul potențial de a realiza trebuie să renunțăm la potențialul profund de a fi prezenți, că numărul de tranzistori de pe un circuit poate fi dublat iar și iar, dar capacitatea noastră de compasiune, umanitate, seninătate și dragoste e cumva limitată, e o alegere falsă și sufocantă. Nu sugerez ideea neinspirată de echilibru între muncă și viață. La ce folosește să stau mai mult timp cu copiii acasă dacă mintea mea e mereu în altă parte în timp ce fac asta? Nu vorbesc despre atenție. Atenția a devenit brusc o unealtă de îmbunătățire a productivității. (Râsete) Nu-i așa? Vorbesc despre a visa la fel de încrezător în dimensiunea sinelui, la fel cum facem în industrie și tehnologie. Vorbesc despre o autenticitate curajoasă ce ne permite să plângem unul cu altul, o umilitate eroică ce ne permite să ne dăm jos măștile și să fim reali. Incapacitatea nostră de a fi împreună, frica noastră de a plânge împreună, dă naștere multor probleme pe care încercăm frenetic să le rezolvăm de la bun început, de la blocarea activității Congresului, la inumanitatea economică. (Aplauze) Vorbesc despre ce Jonas Salk a numit Epoca B, o nouă epocă în care noi devenim la fel de entuziaști și curioși și științifici despre dezvoltarea umanității noastre cum suntem de dezvoltarea tehnologiei. Nu ar trebui să pierdem această oportunitate doar pentru că nu o înțelegem așa bine. A fost o vreme când nu înțelegeam spațiul. Sau pentru că suntem mai obișnuiți cu tehnologia și activismul. Aceasta e chiar definiția faptului de a fi blocat în zona de confort. Acum suntem foarte confortabili în a ne imagina scopuri tehnologice inimaginabile. În 2016, însăși dimensiunea de a fi prezenți e cea care ne cere partea din imaginația noastră. Suntem cu toții aici să visăm, dar poate dacă am fi sinceri, fiecare ne urmărim propriul vis. Ne uităm după ecusoane să vedem cine ne poate ajuta cu visul nostru, uneori ne uităm prin umanitatea celuilalt. Nu te pot lăsa să mă deranjezi acum, am o idee să salvez lumea. Corect? (Râsete) Acum ceva ani, odată ca niciodată, aveam această companie frumoasă care crea niște călătorii lungi pentru niște angajamente civice eroice. Și aveam această mantră: „Uman. Bun. Fii amândouă.” Și am încurajat oamenii să experimenteze extrem cu bunătatea. Precum: „Ajută pe toată lumea să își ridice cortul.” Și erau multe corturi. (Râsete) „Mergi și cumpără tuturor înghețată pe băț.” „Mergi și ajută oamenii să își repare pana, chiar dacă știi că traficul se va aglomera spre seară.” Și oamenii au răspuns la acest îndemn atât de mult încât dacă aveai o pană la mitingul SIDA, ai fi avut probleme să o repari fiindcă erau prea mulți oameni care te întrebau dacă ai nevoie de ajutor. Pentru câteva zile, pentru zeci de mii de oameni, am creat aceste lumi despre care toți au spus că așa ar vrea să arate mereu lumea. Cum ar fi dacă am experimenta cu crearea unei astfel de lumi în următoarele zile? Și în loc să mergem la cineva și să îl întrebăm: „Ce faci?”, întreabă-l: „Care sunt visurile tale?” sau: „Care sunt visurile la care ai eșuat?” TED: Tinde spre visurile celorlalți. (Aplauze) Poate e: „Vreau să nu mai beau” sau „Vreau să construiesc o casă în copac cu copilul meu.” În loc să urmărești persoana cu care toată lumea vrea să se întâlnească, mergi la persoana care e singură și întreabă-o dacă vor o cafea. Cred că ceea de ce ne e cel mai teamă e că ne va fi negată oportunitatea de a ne împlini adevăratul potențial, că suntem născuți să visăm și am putea muri fără să fi avut șansa. Imaginați-vă că trăim într-o lume în care recunoaștem acea frica existențială profundă din celălalt, și ne iubim unul pe altul cu îndrăzneală deoarece știm că a fi uman înseamnă să trăiești cu acea frică. E timpul ca noi să visăm în mai multe dimensiuni simultan, și acolo unde transcend toate lucrurile minunate pe care le putem, urmează și trebuie să le facem, se găsesc toate lucrurile incredibile ce le putem realiza. E momentul să facem primii pași în această dimensiune și să realizăm că avem și acolo visuri, de asemenea. Dacă Luna ar putea visa, acesta cred că ar fi visul ei pentru noi. E o onoare să fiu cu voi. Mulțumesc foarte mult! (Aplauze)