Când mă gândesc la visuri,
la fel ca mulți dintre voi,
mă gândesc la această imagine.
Aveam opt ani când l-am privit
pe Neil Armstrong
coborând din Modulul Lunar
pe suprafața Lunii.
Nu mai văzusem niciodată așa ceva,
și nici nu am mai văzut
așa ceva de atunci.
Am ajuns pe Lună dintr-un simplu motiv:
John Kennedy ne-a impus un termen limită.
De n-ar fi fost acel termen,
încă am mai visa la asta.
Leonard Bernstein a spus că două lucruri
sunt necesare pentru o mare realizare:
un plan și timp nu tocmai suficient.
(Râsete)
Termenele limită și angajamentele
sunt lecțiile mărețe, ce se pierd treptat,
ale programului spațial Apollo.
Ele dau sens expresiei
„lansare spre Lună”.
Lumea noastră are nevoie disperată
de lideri politici
dispuși să fixeze din nou
termene limită îndrăznețe
pentru realizarea unor visuri curajoase
de anvergura programului Apollo.
Când mă gândesc la visuri,
mă gândesc la drag queens
din Los Angeles și Stonewall
și milioane de alți oameni
care au riscat totul
ca să recunoască public cine sunt
atunci când era periculos să o faci,
și la această imagine a Casei Albe
luminată în culorile curcubeului,
da...
(Aplauze)
celebrând dreptul de a se căsători
al persoanelor gay și lesbiene.
E o imagine pe care nu mi-aș fi putut-o
imagina nici în cele mai nebune visuri
când avem 18 ani
și mi-am dat seama că sunt gay
și mă simțeam străin față de țara mea
și față de visurile mele
din această cauză.
Mă gândesc la această poză a familiei mele
pe care nu am crezut că o voi avea...
(Aplauze)
și la copiii noștri ținând acest ziar
ce nu crezusem că ar putea fi publicat
vreodată despre decizia Curții Supreme.
Avem nevoie de un curaj similar
cu cel al drag queens și al astronauților.
(Râsete)
(Aplauze)
Dar vreau să vorbesc
despre nevoia noastră de a visa
în mai mult de o dimensiune,
deoarece a existat ceva legat de Apollo
ce nu știam când aveam opt ani,
și ceva despre organizare
ascuns de culorile curcubeului.
Din cei 30 de astronauți din programele
spațiale Mercury, Gemini și Apollo,
doar șapte căsnicii au supraviețuit.
Acele imaginii legendare cu astronauții
care fac salturi pe Lună
ascund alcoolismul
și depresia de pe Pământ.
Thomas Merton, călugărul trapist,
a întrebat în timpul programului Apollo:
„Ce putem câștiga călătorind spre Lună
dacă nu putem traversa abisul
ce ne separă de noi înșine?”
Și ce putem câștiga
prin dreptul de a ne căsători
dacă nu putem depăși resentimentele
și distanța emoțională ce ne desparte
deseori de dragostea noastră?
Și nu doar în căsnicie.
Am văzut cele mai dureroase, distructive
și tragice conflicte interne
în mișcările LGBT, SIDA,
cancerului de sân
și activismului non-profit,
toate în numele iubirii.
Thomas Marton a scris
și despre războiul dintre sfinți
și citez: „există o formă universală
de violență contemporană
la care idealiștii cedează cel mai ușor:
activismul și munca excesivă.
Frenezia activismului nostru neutralizează
efortul nostru pentru pace.
Distruge capacitatea noastră
interioară pentru pace.”
Prea des visurile noastre
devin niște idei fixe despre viitor,
ce ne distrug capacitatea
de a fi prezenți acum.
Visurile noastre pentru o viață
mai bună pentru viitoarele generații
sau pentru alte generații din alte țări
ne înstrăinează de frumoasele
ființe umane ce stau lângă noi
chiar în aceste momente.
Ne spunem că acesta e prețul progresului.
Poți pleca pe Lună
sau poți avea stabilitate
în viața de familie.
Și nu putem visa în ambele
dimensiuni în același timp.
Și nu ridicăm ștacheta
mai sus de stabilitate
când vine vorba de viața
noastră emoțională.
Din această cauză tehnologiile
de comunicare
au explodat,
iar abilitățile de a asculta
și de a ne înțelege unul pe altul
au rămas la pământ.
Accesul la informații
e la cel mai înalt nivel,
accesul la bucurie a stagnat.
Dar această idee că prezentul
și viitorul se exclud reciproc,
că pentru a ne atinge întregul potențial
de a realiza trebuie să renunțăm
la potențialul profund de a fi prezenți,
că numărul de tranzistori de pe un circuit
poate fi dublat iar și iar,
dar capacitatea noastră de compasiune,
umanitate, seninătate și dragoste
e cumva limitată,
e o alegere falsă și sufocantă.
Nu sugerez
ideea neinspirată de echilibru
între muncă și viață.
La ce folosește să stau
mai mult timp cu copiii acasă
dacă mintea mea e mereu
în altă parte în timp ce fac asta?
Nu vorbesc despre atenție.
Atenția a devenit brusc o unealtă
de îmbunătățire a productivității.
(Râsete)
Nu-i așa?
Vorbesc despre a visa
la fel de încrezător
în dimensiunea sinelui,
la fel cum facem în industrie
și tehnologie.
Vorbesc despre o autenticitate curajoasă
ce ne permite să plângem unul cu altul,
o umilitate eroică ce ne permite
să ne dăm jos măștile și să fim reali.
Incapacitatea nostră de a fi împreună,
frica noastră de a plânge împreună,
dă naștere
multor probleme pe care încercăm frenetic
să le rezolvăm de la bun început,
de la blocarea activității Congresului,
la inumanitatea economică.
(Aplauze)
Vorbesc despre ce Jonas Salk
a numit Epoca B,
o nouă epocă în care noi devenim
la fel de entuziaști și curioși
și științifici despre dezvoltarea
umanității noastre
cum suntem de dezvoltarea tehnologiei.
Nu ar trebui să pierdem
această oportunitate
doar pentru că nu o înțelegem așa bine.
A fost o vreme când nu înțelegeam spațiul.
Sau pentru că suntem mai obișnuiți
cu tehnologia și activismul.
Aceasta e chiar definiția faptului
de a fi blocat în zona de confort.
Acum suntem foarte confortabili
în a ne imagina scopuri
tehnologice inimaginabile.
În 2016, însăși dimensiunea
de a fi prezenți
e cea care ne cere partea
din imaginația noastră.
Suntem cu toții aici să visăm,
dar poate dacă am fi sinceri,
fiecare ne urmărim propriul vis.
Ne uităm după ecusoane să vedem
cine ne poate ajuta cu visul nostru,
uneori ne uităm prin umanitatea celuilalt.
Nu te pot lăsa să mă deranjezi acum,
am o idee să salvez lumea.
Corect?
(Râsete)
Acum ceva ani, odată ca niciodată,
aveam această companie frumoasă
care crea niște călătorii lungi
pentru niște angajamente civice eroice.
Și aveam această mantră:
„Uman. Bun. Fii amândouă.”
Și am încurajat oamenii
să experimenteze extrem cu bunătatea.
Precum: „Ajută pe toată lumea
să își ridice cortul.”
Și erau multe corturi.
(Râsete)
„Mergi și cumpără tuturor
înghețată pe băț.”
„Mergi și ajută oamenii
să își repare pana,
chiar dacă știi că traficul
se va aglomera spre seară.”
Și oamenii au răspuns la acest îndemn
atât de mult încât dacă aveai
o pană la mitingul SIDA,
ai fi avut probleme să o repari fiindcă
erau prea mulți oameni care te întrebau
dacă ai nevoie de ajutor.
Pentru câteva zile,
pentru zeci de mii de oameni,
am creat aceste lumi
despre care toți au spus
că așa ar vrea să arate mereu lumea.
Cum ar fi dacă am experimenta cu
crearea unei astfel de lumi
în următoarele zile?
Și în loc să mergem la cineva
și să îl întrebăm: „Ce faci?”,
întreabă-l: „Care sunt visurile tale?”
sau: „Care sunt visurile
la care ai eșuat?”
TED: Tinde spre visurile celorlalți.
(Aplauze)
Poate e: „Vreau să nu mai beau”
sau „Vreau să construiesc o casă
în copac cu copilul meu.”
În loc să urmărești persoana cu care
toată lumea vrea să se întâlnească,
mergi la persoana care e singură
și întreabă-o dacă vor o cafea.
Cred că ceea de ce ne e cel mai teamă
e că ne va fi negată oportunitatea
de a ne împlini adevăratul potențial,
că suntem născuți să visăm
și am putea muri fără să fi avut șansa.
Imaginați-vă că trăim într-o lume
în care recunoaștem acea frica
existențială profundă din celălalt,
și ne iubim unul pe altul
cu îndrăzneală deoarece știm
că a fi uman înseamnă
să trăiești cu acea frică.
E timpul ca noi să visăm
în mai multe dimensiuni simultan,
și acolo unde transcend
toate lucrurile minunate
pe care le putem, urmează
și trebuie să le facem,
se găsesc toate lucrurile incredibile
ce le putem realiza.
E momentul să facem primii pași
în această dimensiune
și să realizăm că avem și acolo visuri,
de asemenea.
Dacă Luna ar putea visa,
acesta cred că ar fi visul ei pentru noi.
E o onoare să fiu cu voi.
Mulțumesc foarte mult!
(Aplauze)