Drepturile omului reflectă ideea că fiecare dintre noi, indiferent de cine suntem sau unde ne naştem, avem aceleaşi drepturi şi libertăţi fundamentale. Drepturile omului nu sunt privilegii şi nu pot fi acordate sau revocate. Sunt inalienabile şi universale. Pare destul de simplu, dar lucrurile se complică teribil atunci când cineva vrea să pună această idee in practică. Care sunt drepturile fundamentale ale omului? Cine le decide? Cine le aplică şi cum anume? Povestea drepturilor omului este lungă. De-a lungul secolelor, în diverse societăţi, religii şi culturi, ne-am străduit să definim concepte precum legitimitate, justiție şi drepturi. Una dintre cele mai moderne afirmaţii ale drepturilor omului a apărut după al Doilea Război Mondial, prin crearea Naţiunilor Unite. Unul din scopurile tratatului care a creat ONU e restabilirea credinţei în drepturile fundamentale ale omului. În acelaşi spirit, în 1948, Adunarea Generală ONU a adoptat Declaraţia Drepturilor Omului. Acest document, creat de un comitet internaţional condus de Eleanor Roosevelt, stabileşte baza legii internaţionale moderne a drepturilor omului. Declaraţia se bazează pe principiul că toţi oamenii sunt născuţi liberi şi au demnitate şi drepturi egale. Enumeră 30 de articole ce recunosc, printre altele, principiul nediscriminării și dreptul la viaţă şi libertate. Se referă atât la libertăţi negative, – dreptul de a nu fi torturat sau sclav – cât şi la libertăţi pozitive, – dreptul la libertate de mişcare sau de reşedinţă. Cuprinde drepturi civile şi politice de bază, precum libertatea de exprimare, la religie sau la adunare paşnică, dar şi drepturi sociale, economice şi culturale, precum dreptul la educaţie, dreptul de a-ți alege ocupaţia şi de a fi plătit şi tratat corect. Declaraţia nu menţionează ce drepturi sunt mai importante, insistând asupra universalităţii, indivizibilităţii şi interdependenţei lor. În ultimele decenii, legea internaţională a drepturilor omului s-a extins, aprofundând modul în care înțelegem drepturile omului şi cum să le protejăm mai bine. Dacă aceste principii sunt bine definite, atunci de ce sunt drepturile omului abuzate şi ignorate frecvent peste tot în lume? Problema e că nu este uşor să aplici aceste drepturi sau să-i pedepsești pe cei ce le încalcă. Declaraţia în sine, deşi puternică şi respectată, este o declaraţie, nu o lege. Astfel, când ţările o încalcă, posibilitățile de a aborda aceste abateri sunt slabe. De exemplu, autorităţile ONU ce se ocupă de protejarea drepturilor omului monitorizează şi investighează în principal aceste încălcări, dar nu pot forţa statele să schimbe o lege sau să compenseze o victimă. Unii critici cred că e naiv să considerăm drepturile omului o certitudine într-o lume în care interesele de stat deţin atât de multă putere. Criticii mai contestă și universalitatea drepturilor omului, subliniind faptul că dezvoltarea lor a fost puternic influențată de un număr mic de țări vestice în detrimentul incluziunii. Rezultatul? O favorizare generală a libertăților politice civile înaintea drepturilor socio-politice, şi a drepturilor individuale înaintea celor colective sau de grup. Alții apără drepturile universale ale omului și indică rolul pozitiv pe care îl au în crearea unor standarde internaționale și în ajutarea activiștilor în campaniile lor. Ei mai indică și că nu toate instrumentele internaționale ale drepturilor omului sunt slabe. De exemplu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, formează un tribunal unde cele 47 de țări membre și cetățenii lor, pot prezenta cazuri. Tribunalul emite rezoluții finale şi statele membre trebuie să le respecte. Legea drepturilor omului evoluează constant, ca și părerile și definițiile noastre despre drepturile de bază ale omului. De exemplu, cât de fundamental sau de important este dreptul la democrație sau la dezvoltare? Cum viețile noastre devin tot mai digitale, ar trebui să existe dreptul la Internet? Un drept la intimitate digitală? Ce credeți?