Mi-aș putea proteja tatăl

de Grupul Islamic Armat
folosind un cuțiaș de curățat legume?

Asta era întrebarea cu care mă confruntam

într-o dimineață de marți în iunie 1993,

pe când eram studentă la Drept.

Mă trezisem devreme în acea dimineață

în apartamentul tatălui meu

din suburbiile Algerului, în Algeria,

în zgomotul bătăilor neîncetate 
la ușa de la intrare.

Era o perioadă,
așa cum a fost descrisă într-un ziar local,

când în fiecare marți câte un intelectual

cădea victimă gloanțelor 
asasinilor fundamentaliști.

Faptul că tatăl meu 
preda evoluționismul la facultate

provocase deja o vizită în sala de cursuri

din partea căpeteniei așa-numitului
Front al Salvării Islamice,

care îl denunțase pe tata
ca suporter al „biologismului”

înainte ca tata să-l dea afară,

iar acum persoana care se afla la ușă

refuza atât să se identifice cât și să plece.

Așa că tatăl meu a încercat să
contacteze poliția la telefon

însă, probabil îngroziți de creșterea

terorismului armat care deja pretinsese

viețile atâtor ofițeri algerieni,

aceștia nici măcar n-au răspuns la telefon.

Acesta a fost momentul 
în care m-am dus la bucătărie,

am luat cuțitașul de curățat fructe

și am luat poziție în holul de la intrare.

A fost o reacție ridicolă,

dar nu mi-a venit nimic altceva în minte,

așa că iată-mă stând acolo.

Când mă uit în urmă acum,
cred că acela a fost momentul

care m-a împins să scriu o carte

intitulată "Fatwa voastră nu se aplică aici:

Poveștile nespuse din lupta
împotriva fundamentalismului islamic".

Titlul provine dintr-o piesă pakistaneză.

Cred că acela a fost momentul

care m-a pornit pe drulmul

de a intervieva 300 de persoane
de origine musulmane

din aproape 30 de țări,

din Afganistan până în Mali,

pentru a descoperi în ce fel
au luptat împotriva fundamentalismului

în mod pașnic, la fel ca tatăl meu,

și cum au gestionat riscurile rezultate.

Din fericire, în acea zi de iunie,

vizitatorul nostru necunoscut a plecat,

dar alte familii au fost 
mai puțin norocoase,

iar acesta a fost gândul care
mi-a motivat cercetările.

Oricum, cineva avea să revină

câteva luni mai târziu, lăsând un bilet

pe masa din bucătărie a tatălui meu,

pe care scria simplu: "Consideră-te mort".

În cele din urmă, grupurile
armate fundamentaliste algeriene

aveau să ucidă 200.000 de civili

în ceea ce avea să fie cunoscută

ca decada neagră a anilor 1990,

inclusiv pe fiecare dintre

femeile pe care le vedeți aici.

În durul răspuns contra-terorist,

statul a recurs la tortură

și la dispariții forțate;

pe câte de groaznice
au devenit aceste evenimente,

comunitatea internațională
le-a ignorat aproape complet.

În cele din urmă, tatăl meu, fiul unui
țăran algerian devenit profesor universitar,

a fost obligat să-și înceteze
activitatea la universitate

și să fugă din propriul apartament,

dar ceea ce nu voi uita niciodată
despre Mahfoud Bennoune, tatăl meu,

a fost faptul că, la fel ca
mulți alți intelectuali algerieni,

a refuzat să părăsească țara

și a continuat să publice critici acide,

atât la adresa fundamentaliștilor

cât și, uneori, 
la adresa guvernului cu care se luptau.

De exemplu, într-o serie de articole

din noiembrie 1994 în jurnalul El Watan

intitulată "În ce fel fundamentalismul
a produs un terorism fără precedent",

a denunțat ceea ce el denumea

ruptura radicală a teroriștilor 
cu adevăratul islam,

cel trăit de înaintașii noștri.

Acestea erau cuvinte care te puteau ucide.

Țara tatălui meu m-a învățat

în acea decadă întunecată a anilor 1990

că lupta populară împotriva
fundamentalismului islamic

e una dintre cele mai importante

și mai neglijate lupte 
pentru drepturile omului din lume.

Asta rămâne adevărat și azi,
după 20 de ani.

Vedeți, în fiecare țară în care
auziți despre jihadiști înarmați

care atacă civili, 
există și oameni neînarmați

care îi înfruntă pe acești militanți;
despre aceștia nu auziți,

iar acești oameni au nevoie
de ajutorul nostru pentru a reuși.

În Occident se presupune adesea

că musulmanii sunt în general
de acord cu terorismul.

Persoanele de dreapta cred că
așa stau lucrurile deoarece consideră

cultura musulmană ca fiind intrinsec violentă,

iar cele de stânga cred asta fiindcă

își imaginează că violența musulmană,

violența fundamentalistă,

ca produs exclusiv al nemulțumirilor legitime.

Dar ambele păreri sunt complet greșite.

În realitate, multe persoane musulmane

din toată lumea sunt oponenți fervenți

atât ai fundamentalismului 
cât și ai terorismului,

de cele mai multe ori pe bună dreptate.

Vedeți voi, aceștia sunt cel mai probabil

victime ale acestei violențe, nu cei violenți.

Să vă dau un exemplu.

Conform unui studiu din 2009

din surse în limbă arabă,

între 2004 și 2008,

mai puțin de 15% dintre
victimele al Qaeda au fost occidentali.

E un preț cumplit, însă vasta majoritate

au fost persoane de origine musulmană

ucise de fundamentaliști musulmani.

Vorbesc de cinci minute

despre fundamentalism

și aveți dreptul să știți 
la ce mă refer mai exact.

Voi cita definiția sociologei algeriene

Marieme Helie Lucas,

iar aceasta spune că fundamentalismele,

(observați pluralul -- așadar în toate
tradițiile marilor religii ale lumii),

"fundamentalismele sunt mișcări politice
la extrema dreaptă a spectrului

care, în contextul globalizării,
manipulează religia

pentru a-și atinge 
propriile obiective politice".

Sadia Abbas a denumit acest fenomen
politizarea radicală a teologiei.

Aș vrea să evit să las impresia

că există un fel de concept monolitic

numit fundamentalism musulman
care e la fel peste tot,

fiindcă aceste mișcări
au și diferențe între ele.

Unele folosesc și promovează violența,

altele nu, deși sunt deseori corelate.

Au diverse forme.

Unele sunt organizații neguvernamentale,
chiar și aici, în Marea Britanie, precum Cageprisoners.

Unele pot deveni chiar partide politice,
precum Frăția Musulmană,

iar altele pot fi grupuri armate declarate,
precum talibanii.

În orice caz, toate astea 
sunt proiecte radicale.

Nu sunt abordări conservatoare 
sau tradiționale.

Adesea, scopul lor e să redefinească
relația oamenilor cu islamul, nu s-o păstreze.

Vorbesc despre extrema dreaptă musulmană,

iar faptul că aderenții acesteia sunt
sau pretind a fi musulmani

nu îi face mai puțin respingători
decât extrema dreaptă din alte părți.

Așadar, după mine, dacă ne considerăm

liberali sau de stânga,

iubitori ai drepturilor omului sau feminiști,

trebuie să ne opunem acestor mișcări

și să-i susținem pe oponenții lor locali.

Vreau să fie clar

că susțin o luptă efectivă

împotriva fundamentalismului,

dar o luptă care trebuie ea însăși

să respecte dreptul internațional,

așa că nimic din ce spun 
nu trebuie interpretat

ca o justificare pentru refuzul

de a încuraja democrația,

iar cu ocazia asta 
vreau să-mi menționez susținerea

pentru mișcarea pro-democratică
din Algeria de astăzi, Barakat.

Ceea ce spun nu trebuie luat

nici ca o justificare 
a violării drepturilor omului,

precum sentințele la moarte în masă

date în Egipt în cursul acestei săptămâni.

Dar ceea ce spun

este că trebuie să ne opunem acestor
mișcări fundamentaliste musulmane

deoarece amenință drepturile omului

în contextul majorităților musulmane,

și fac asta într-o multitudine de feluri,

cel mai evident prin atacuri directe
împotriva civililor

de către grupurile armate care le execută.

Dar această formă de violență 
este doar vârful icebergului.

Aceste mișcări duc la discriminarea

împotriva minorităților religioase și sexuale.

Ele caută să limiteze libertatea religioasă

a tuturor celor care 
fie practică religia în alt fel

sau aleg să nu o practice.

Și cel mai definitoriu, 
ele duc un război total

împotriva drepturilor femeii.

Astăzi, pus în fața acestor mișcări

în ultimii ani, discursul occidental

a oferit de cele mai multe ori

două tipuri de răspunsuri greșite.

Primul, regăsit uneori 
în dreapta spectrului politic,

lasă de înțeles că majoritatea musulmanilor
sunt fundamentaliști

sau că islamul e inerent fundamentalist,

iar această idee e respingătoare și greșită,

din păcate în stânga eșichierului politic 
găsim uneori

un discurs prea corect d
in punct de vedere politic

pentru a accepta orice fel de problemă
legată de fundamentalismul musulman

sau, și mai rău, care își cere scuze 
pentru fundamentalism,

atitudine la fel de inacceptabilă.

Prin urmare caut un nou mod

prin care să vorbim despre acest lucru,

un mod bazat pe experiențele trăite

și pe speranțele oamenilor din prima linie.

E dureros de evident că există

o creștere a discriminării
împotriva musulmanilor în ultimii ani

în țări precum Marea Britanie și SUA,

iar asta-i de asemenea ceva îngrijorător,

dar cred cu tărie că diseminarea
acestor istorii care contrazic stereotipurile

despre persoane de origine musulmană

care îi confruntă pe fundamentaliști

și care au fost principalele lor victime

e și un mod foarte bun 
de a contracara discriminarea.

Așadar permiteți-mi să vă prezint

patru persoane pe ale căror povești

am avut marea onoare să le povestesc.

Faizan Peerzada și Atelierul Teatral
Rafi Peer, numit după tatăl său,

au promovat artele interpretative
de-a lungul anilor în Pakistan.

Odată cu creșterea violențelor jihadiste,

aceștia au început să primească amenințări

să-și anuleze evenimentele, 
pe care au refuzat să le urmeze.

Așa că a fost detonată o bombă în timpul

celei de-a 8-a ediții a festivalului mondial de
arte interpretative din Lahore în 2008,

producând o ploaie de cioburi de sticlă

care a căzut în sală,

rănind nouă persoane,

iar mai târziu în aceeași seară,

familia Peerzada a fost nevoită să
ia o decizie extrem de dificilă:

au anunțat că festivalul lor

va continua a doua zi conform planului.

Așa cum a spus Faizan la acel moment,

dacă ne plecăm în fața islamiștilor

vom rămâne într-un colț întunecat.

Nu știau ce urma să se întâmple.

Va mai veni vreun spectator?

A doua zi au venit mii de oameni

ca să susțină artele interpretative în Lahore,

iar acest lucru a l-a și încântat

dar l-a și îngrozit pe Faizan;

acesta s-a dus la o femeie

care venise cu cei doi copii mici ai ei,

și i-a spus: „Sunteți conștientă că
ieri a fost un atentat cu bombă aici

și că există o amenințare astăzi?"

Iar ea a răspuns: „Știu,

însă am venit la festivalul vostru

cu mama mea când eram de vârsta lor

și încă am acele imagini în amintire.

Trebuie să fim aici."

Cu spectatori dârji ca această mamă,

familia Peerzada și-a putut încheia

festivalul conform programului.

Iar anul următor și-au pierdut toți sponsorii

din cauza riscurilor de securitate.

Așa că atunci când i-am întâlnit în 2010

erau în cursul primului eveniment

pe care au reușit 
să-l mai organizeze în aceeași sală,

iar acesta era al nouălea festival
de arte interpretative pentru tineri

ținut în Lahore, într-un an în care acel oraș

avusese deja parte de 44 atacuri teroriste.

Era o perioadă în care talibanii din Pakistan

își începuseră atacurile sistematice

asupra școlilor de fete, 
care aveau să culmineze

cu atacul asupra activistei 
Malala Yousafzai.

Ce a făcut familia Peerzada 
în acest context?

Au organizat teatrul școlilor de fete.

Așa am avut privilegiul de a viziona
„Naang Wal",

un spectacol muzical în limba punjabi,

iar fetele din Școala de Gramatică Lahore

au interpretat toate rolurile.

Au cântat și au dansat,

au jucat rolul șoriceilor și al bivolului,

iar eu îmi țineam respirația, întrebându-mă

dacă vom ajunge să vedem 
finalul acestui spectacol uimitor.

Iar când am ajuns la final, întregul public

a răsuflat ușurat,

iar câțiva spectatori au și plâns,

iar apoi au umplut sala

cu explozia pașnică a aplauzelor.

Și îmi amintesc gândindu-mă în acel moment

că atacurile cu bombă ajunseseră în presă

cu doi ani înainte,

dar această seară și acești oameni

sunt o parte la fel de importantă a poveștii.

Maria Bashir este prima și singura

femeie procuror șef din Afganistan.

Ocupă acest post din 2008

și a deschis un departament 
care investighează

cazurile de violență împotriva femeilor,

spunând că e cel mai important 
domeniu al mandatului său.

Când o întâlnesc în biroul ei din Herat,

ea vine înconjurată

de patru bărbați solizi 
cu patru arme uriașe.

De fapt acum are 23 de bodyguarzi,

deoarece a trecut prin atacuri cu bombă

care aproape i-au ucis copiii

și au dus la pierderea unui picior 
al unuia dintre gărzile ei.

De ce continuă?

Răspunde zâmbind că asta e întrebarea

pe care o pune toată lumea;

așa cum spune ea, „De ce riști să nu trăiești?"

Iar pentru ea, pur și simplu,

un viitor mai bun pentru 
Mariile Bashir care vor să vie

e suficient,

și știe că dacă oamenii ca ea

nu-și asumă aceste riscuri,

nu va exista un viitor mai bun.

Mai târziu, de-a lungul interviului,

procurorul Bashir mi-a spus 
cât e de îngrijorată

în privința rezultatului posibil

al negocierilor guvernului cu talibanii,

oamenii care încercau să o ucidă.

„Dacă le oferim un loc în guvern",

se întreabă ea,
„cine va proteja drepturile femeii?"

Așa că insistă pe lângă 
comunitatea internațională

să nu-și uite promisiunea în privința femeilor

numai pentru că doresc pace cu talibanii.

La câteva săptămâni 
după ce am părăsit Afganistanul,

am văzut un titlu de știre pe Internet.

Un procuror afgan fusese asasinat.

Caut disperată pe Google

și descopăr ușurată că în acea zi
Maria nu fusese victima,

deși, din nefericire, alt procuror afgan fusese
doborât de gloanțe pe drum spre serviciu.

Când aud acum astfel de știri

mă gândesc că, 
pe măsură ce trupele internaționale

părăsesc Afganistanul
acest an și în continuare,

trebuie să continue să ne intereseze

ce se întâmplă cu oamenii de acolo,
cu toate fetele ca Maria Bashir.

Uneori îmi sună încă vocea ei în minte

spunând, fără niciun fel de bravadă,

„Situația femeilor din Afganistan

se va îmbunătăți într-o bună zi.

Trebuie să pregătim terenul pentru asta,
chiar dacă suntem uciși."

Nu există cuvinte potrivite

pentru a-i denunța pe teroriștii al-Shabaab

care au atacat centrul 
Westgate Mall din Nairobi

în ziua în care acolo avea loc
un concurs gastronomic pentru copii

în septembrie 2013.

Au ucis 67 de persoane, 
inclusiv poeți și femei gravide.

Departe de aceste evenimente,
în vestul SUA,

am avut norocul să întâlnesc 
americani de origine somaliană

care luptau împotriva
încercărilor organizației al Shabaab

de a recruta un mic număr de tineri

din orașul lor, Minneapolis,

pentru a lua parte
în alte atrocități ca și Westgate.

Burhan Hassan, silitorul nepot 
de 17 ani al lui Abdirizak Bihi,

fusese recrutat aici în 2008, 
dus în secret în Somalia,

apoi a fost ucis când a încercat 
să se întoarcă acasă.

De atunci, domnul Bihi,

care conduce Centrul pentru Educație 
și Susținere al Somalezilor fără buget,

a denunțat vehement recrutările

și eșecurile guvernului,

precum și instituțiile somalo-americane

precum Centrul Islamic As-Saddique

unde bănuiește că a fost radicalizat nepotul său

într-una din activitățile pentru tineret.

Însă nu critică numai moscheea.

El acuză și guvernul

pentru eșecul de a face mai multe

pentru a preveni sărăcia în acea comunitate.

Dată fiind propria lipsă de resurse financiare,

dl. Bihi a fost nevoit să fie creativ.

Pentru a contracara eforturile al Shabaab

de a converti alți tineri deznădăjduiți,

în urma atacurilor grupului din 2010

asupra spectatorilor 
Cupei Mondiale din Uganda,

el a organizat ca răspuns o competiție
de baschet de Ramadan în Minneapolis.

O sumedenie de tineri
somalo-americani au participat,

îmbrățișând sportul, în pofida faptului
că se declarase fatwa împotriva acestuia.

Au jucat baschet, ceea ce Burhan Hassan
nu va mai putea face vreodată.

Pentru eforturile sale, 
dl. Bihi a fost ostracizat

de către liderii Centrului Islamic
As-Saddique Abubakar,

cu care avusese relații bune până atunci.

Mi-a spus: „L-am văzut într-o zi pe imam la televizor

numindu-ne infideli și spunând

„Aceste familii
încearcă să distrugă moscheea."

Asta este exact opusul

felului în care Abdirizak Bihi înțelege

ceea ce încerca să facă,

expunând recrutările al Shabaab,

și anume dorința 
de a salva religia pe care o iubește

din mâinile unui număr mic de extremiști.

Acum aș vrea să spun o ultimă poveste

a unei studente la Drept 
de 22 de ani din Algeria,

numită Amel Zenoune-Zouani,

care a avut aceleași visuri
legate de o carieră în drept

pe care le-am avut și eu în anii '90.

A refuzat să renunțe la studii,

în ciuda faptului că fundamentaliștii

care luptau la acel moment
împotriva statului algerian

îi amenințaseră pe toți cei 
ce își continuau studiile.

Pe 26 ianuarie 1997, 
Amel a urcat în autobuzul

din Algeria unde studia,

pentru a merge acasă și a petrece
o seară de Ramadan cu familia ei;

nu-și va termina niciodată facultatea.

Când autobuzul a ajuns la
periferia orașului ei natal, a fost oprit

la un punct de control al unor membri
ai Grupului Islamic Armat.

Cu geanta de școală în spate,
Amel a fost coborâtă din autobuz

și ucisă pe stradă.

Bărbații care i-au tăiat gâtul

au spus apoi tuturor celorlalți

„Dacă mergeți la facultate,

va veni ziua în care vă vom ucide pe toți,

exact la fel."

Amel a murit exact la ora 17:17,

știm pentru că atunci când a căzut

pe stradă, ceasul ei s-a spart.

Mama ei mi-a arătat ceasul

cu secundarul încă arătând
optimist în sus,

către o oră 17:18 care nu mai avea să vină.

La scurtă vreme înainte de moartea ei,

Amel îi spusese mamei ei,
despre ea și despre surorile ei:

„Nu ni se va întâmpla nimic,
Inshallah, cu voia lui Dumnezeu,

dar dacă vom păți ceva,

trebuie să înțelegi 
că murim pentru cunoaștere.

Tu și tata trebuie să țineți fruntea sus."

Pierderea unei femei atât de tinere
e de neînțeles,

așa că pe măsură ce-mi făceam cercetarea

m-am surprins căutând speranța Amelei,

iar numele ei chiar înseamnă
„speranță" în arabă.

Cred că am găsit-o în două locuri.

Primul a fost tăria familiei ei

și a tuturor familiilor 
care continuă să-și spună poveștile

și continuă să-și trăiască viețile 
în pofida terorismului.

De fapt Lamia, sora Amelei, 
și-a depășit durerea,

a făcut Dreptul

și îl practică astăzi ca avocat în Alger,

lucru care este posibil

numai pentru că fundamentaliștii înarmați
au fost în bună măsură învinși în Alger.

Iar al doilea loc în care 
am regăsit speranța Amelei

a fost pretutindeni unde femeile și bărbații

continuă să-i înfrunte pe jihadiști.

În onoarea Amelei trebuie
să-i susținem pe toți acești oameni

care continuă astăzi 
lupta pentru drepturile omului,

precum cei din organizația "Rețeaua Femeilor
care Trăiesc sub Legi Musulmane".

Nu e suficient, așa cum mi-a spus în Algeria

suportera drepturilor victimelor, 
Cherifa Kheddar,

nu-i destul doar să luptăm
împotriva terorismului.

Trebuie să combatem și fundamentalismul,

pentru că fundamentalismul este ideologia

care pregătește terenul acestui terorism.

Cum se face că oameni ca ea, 
oameni ca toți aceștia

nu sunt mai cunoscuți?

Cum se face că toată lumea știe
cine a fost Osama bin Laden

și că atât de puțini știu despre cei care 
s-au împotrivit bin Ladenilor din lumea lor?

Trebuie să schimbăm această situație, 
așa că vă rog

să ajutați la diseminarea acestor istorii

printre propriii voștri cunoscuți.

Uitați-vă din nou la ceasul Amelei Zenoune,

înghețat pentru totdeauna,

iar acum priviți la propriile voastre ceasuri

și decideți ca acesta să fie momentul 
în care vă implicați

pentru a susține oameni precum Amel.

Nu avem dreptul să tăcem în privința lor

numai pentru că e mai simplu

sau pentru că și sistemul politic 
occidental e imperfect,

fiindcă ora 17:17 încă urmează să vină

pentru prea multe Amele Zenoune

în locuri precum nordul Nigeriei,

unde jihadiștii încă ucid studenți.

Momentul pentru a lua atitudine 
pentru toți cei care

se opun în mod pașnic fundamentalismului

și terorismului din propriile comunități

este acum.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)