Mi-am petrecut întreaga viață fie la școală, fie pe drumul către școală, fie vorbind despre ce se întâmplă la școală. Ambii mei părinți au fost profesori, bunicii mei materni au fost profesori, iar în ultimii 40 ani am făcut și eu același lucru. Așa că, evident, de-a lungul acelor ani am avut ocazia de a observa reforma educațională din multe perspective. Unele reforme au fost bune. Altele nu prea. Și știm de ce copiii se lasă de școală. Știm de ce copiii nu învață. Cauzele sunt fie sărăcia, absențele, influența negativă a colegilor. Știm de ce. Dar un lucru despre care nu vorbim sau vorbim foarte rar e valoarea și importanța legăturilor umane, a relațiilor. James Comer spune că o educație solidă nu are loc fără o relație solidă. George Washington Carver spune că educația e înțelegerea relațiilor. Toți cei din această sală au fost influențați de către un profesor sau un adult. Ani întregi am observat oameni predând. I-am văzut pe cei mai buni, dar și pe cei mai slabi. O colegă mi-a spus odată: „Nu mă plătesc ca să îmi placă copiii. Mă plătesc ca să predau o lecție. Copiii ar trebui să o învețe. Eu o predau, ei o învață, și asta e tot.” Ei bine, i-am spus: „Știi, copiii nu învață de la oameni pe care nu îi plac.” (Râsete) (Aplauze) A răspuns: „Astea-s prostii.” Și i-am spus: „Vei avea un an lung și dificil, draga mea.” Cum de altfel a și avut. Unii cred că ori știi de la sine să construiești o relație ori nu știi. Eu cred că Stephen Covey avea dreptate. El a spus că trebuie doar să faci câteva lucruri simple, cum ar fi să cauți întâi să înțelegi, în loc să fii înțeles, lucruri simple precum a-ți cere scuze. V-ați gândit vreodată la asta? Îi ceri scuze unui copil și intră în șoc. Am predat odată o lecție despre fracții. Nu mă prea pricep la matematică, dar mă pregătisem. (Râsete) După lecție m-am uitat în manualul profesorului. Predasem toată ora greșit. (Râsete) A doua zi m-am dus în clasă și am zis: „Copii, trebuie să-mi cer scuze. Am predat toată lecția greșit. Îmi pare foarte rău." Și ei au spus: „Nu-i nimic, dnă. Pierson. Erați așa de entuziasmată că v-am lăsat să continuați.” (Râsete) (Aplauze) Am avut elevi atât de dificili, atât de înapoiați academic, încât am plâns. M-am întrebat, cum să aduc grupul în nouă luni de unde erau până la punctul necesar? Și a fost dificil. A fost extrem de greu. Cum să cresc încrederea unui copil și în același timp și nivelul său academic? Într-un an am avut o idee excelentă. Le-am spus elevilor mei: „Ați fost aleși special pentru clasa mea pentru că sunt cea mai bună profesoară și voi sunteți cei mai buni elevi, ne-au pus împreună ca să le arătăm celorlalți cum se face.” Unul dintre elevi a spus: „Serios?" (Râsete) Am răspuns: „Serios. Trebuie să le arătăm celorlalte clase cum se face, așa că pe hol nu puteți face zgomot, pentru că ne vor observa. Trebuie doar să mergeți mândri.” Și le-am dat și o maximă: „Eu sunt cineva. Am fost cineva când am venit. O să fiu cineva mai bun când voi pleca. Sunt puternic și sunt tare. Merit educația pe care o primesc aici. Am lucruri de făcut, oameni de impresionat, și locuri unde să ajung.” Și ei au zis: „Da!” (Râsete) Dacă o spui de suficiente ori, începe să facă parte din tine. Și așa - (Aplauze) Am dat o lucrare, 20 de întrebări. Un elev a greșit 18. I-am pus „+2” pe lucrare și o față zâmbitoare. (Râsete) Mi-a spus: „Dnă. Pierson, am picat?” I-am răspuns: „Da.” (Râsete) A zis: „Atunci de ce ați pus o față zâmbitoare?” Am zis: „Pentru că te descurci. (Râsete) Ai nimerit două. Nu le-ai greșit pe toate.” (Râsete) I-am zis: „Și după ce revizuim lucrarea, nu te vei descurca mai bine?” A zis: „Da, doamnă, pot mai bine.” Vedeți, „-18” suge toată viața din tine. „+2” zice „Nu-i totul rău.” (Râsete) (Aplauze) Ani întregi mi-am privit mama făcându-și timp în pauze să corecteze, mergând în vizite după-masă, cumpărând pieptăne și perii și unt de arahide și biscuiți să le pună în sertarul său pentru copiii înfometați, și un prosop și săpun pentru cei care nu miroseau prea bine. E greu să le predai copiilor care miros urât. (Râsete) Și copiii pot fi cruzi. Așa că ținea mereu acele lucruri în catedră, și ani mai târziu, după ce s-a pensionat, am văzut cum unii dintre acei copii veneau și îi spuneau: „Știți, dnă. Walker, mi-ați schimbat viața. M-ați ajutat să răzbesc. M-ați făcut să simt că eram cineva, când știam, în fundul inimii, că nu eram. Și vreau doar să vedeți ce am devenit.” Acum doi ani, când mama mea a murit, la 92 de ani, erau așa de mulți foști elevi la înmormântare, că mi-au dat lacrimile, nu pentru că a dispărut, ci pentru că a lăsat o moștenire prin relațiile care nu vor dispărea niciodată. Putem susține mai multe relații? Desigur. O să vă placă toți elevii? Bineînțeles că nu. (Râsete) Și știți că cei mai dificili copii nu lipsesc niciodată. (Râsete) Niciodată. Nu o să vă placă de toți, iar cei mai duri vin dintr-un motiv. E legătura. Sunt relațiile. Și, deși nu vă va place de toți, important e ca ei să nu o știe niciodată. Așa că profesorii devin mari actori și actrițe, și venim la muncă atunci când nu avem chef, și ascultăm de reguli care nu au sens, și predăm oricum. Predăm oricum, pentru că noi asta facem. Predatul și învățatul ar trebui să aducă bucurie. Cât de puternică ar putea fi lumea dacă am avea copii cărora nu le e frică să își asume riscuri, cărora nu le e frică să gândească, și care ar avea un campion? Fiecare copil merită un campion, un adult care nu o să renunțe niciodată la el, care înțelege puterea legăturilor interpersonale, și insistă ca el să fie cât de bun poate să fie. Să fie oare o slujbă grea? Poți fi sigur de asta. Dar nu este imposibilă. O putem face. Suntem profesori. Ne-am născut să schimbăm vieți. Vă mulțumesc foarte mult. (Aplauze)