Tristețea e parte a experienței umane,

însă timp de secole 
a existat o dispută aprigă

cu privire la ce anume e 
și ce ar trebui să facem cu ea.

În termenii cei mai simpli,
tristețea e adesea considerată

o reacție firească 
în fața unei situații dificile.

Te simți trist când se mută un prieten
sau moare un animal de companie.

Când un prieten îți spune că e trist
de obicei îl întrebi ce s-a întâmplat.

Dar presupunerea că tristețea 
are o cauză externă, în afara sinelui,

e o idee relativ nouă.

Medicii Greciei antice
nu priveau tristețea în acest fel.

O considerau un fluid corporal
de culoare închisă.

Potrivit teoriei sistemului umoral,

trupul și sufletul omului erau controlate
de patru fluide numite umori

și echilibrul dintre ele influența
în mod direct sănătatea și temperamentul.

Cuvântul „melancolie” derivă 
din „melaina kole”,

în grecește „bilă neagră”, 
umoarea considerată a cauza tristețea.

Prin schimbarea dietei 
și cu ajutorul medicilor,

se poate restaura echilibrul umoral.

Chiar dacă azi știm mai multe
despre sistemele

care guvernează organismul uman,

concepțiile grecești despre tristețe
se regăsesc în teoriile actuale,

nu despre tristețea simțită ocazional,
ci despre depresia clinică.

Doctorii sunt convinși

că anumite stări emoționale
inexplicabile pe termen lung

sunt măcar parţial legate
de procesele chimice din creier,

adică de echilibrul dintre
diverse substanțe chimice din creier.

Ca și în vechiul sistem grecesc,

modificarea acestui echilibru
poate afecta drastic reacția noastră

în fața unor circumstanțe extreme.

Există și o îndelungată tradiție
de stabilire a valorii tristeţii,

dezbatere care promovează argumentul

că tristețea nu e doar inevitabilă,
ci și esențială vieţii.

Dacă nu ați fost melancolic niciodată,

ați pierdut o experiență 
din ceea ce înseamnă să fii om.

Mulți gânditori au susținut 
că melancolia e necesară înțelepciunii.

Robert Burton, născut în 1577,

și-a dedicat viața studiului cauzelor
și experiențelor tristeţii.

În capodopera sa: „Anatomia melancoliei”,

a afirmat: „Cel care devine 
mai înțelept devine mai trist”.

Poeții romantici ai secolului XIX 
credeau că melancolia

ne permite o mai bună înțelegere 
a altor emoții profunde,

ca frumusețea și bucuria.

A înțelege durerea arborilor
care-și pierd frunzele toamna,

înseamnă a înțelege pe deplin ciclul 
vieții care aduce florile primăvara.

Înțelepciunea și inteligența emoțională
par însă nevoi mult prea mari.

Oare tristețea are valoare

la un nivel fundamental,
tangibil, poate chiar evolutiv?

Oamenii de știință cred că plânsul
și sentimentul de a te simți părăsit

i-au ajutat pe strămoșii noștri
să dezvolte legături sociale

și să obțină sprijinul 
de care aveau nevoie.

Tristețea, spre deosebire de mânie 
sau violență, era o expresie a suferinței

care putea imediat să aducă 
oameni aproape de cei care suferă,

iar asta a contribuit la prosperitatea
individului și a comunității.

Probabil că a ajutat la crearea 
unității necesare supraviețuirii,

dar mulți s-au întrebat 
dacă suferința celor din jur

seamănă cu cea simţită de noi.

Poeta Emily Dickinson a scris:

„Măsor cu ochi pătrunzător
orice durere-mi iese în cale –

Mă-ntreb de cântăreşte cât a mea
Ori mai uşoară pare”.

Iar în secolul XX,

antropologii medicali, 
între care Arthur Kleinman,

au adunat dovezi despre modul
în care vorbim despre durere,

sugerând că emoțiile
nu sunt deloc universale

iar cultura, în special modul
în care utilizăm limbajul,

influențează cum ne simțim.

Când vorbim despre suferinţă,
o resimţim ca pe o ruptură,

în timp ce într-o cultură 
care vorbește de o inimă rănită,

experiența subiectivă e diferită.

Pe anumiţi gânditori moderni
nu-i interesează să compare

subiectivitatea și universalitatea
tristeții,

și mai degrabă ar folosi tehnologia
ca să elimine suferința în ansamblu.

David Pearce sugerează faptul 
că ingineria genetică

și alte metode moderne,

pot schimba modul cum ne confruntăm
cu durerea emoțională și fizică,

și propun reprogramarea ecosistemelor

ca nici animalele sălbatice să nu sufere.

Denumește acest proces
„inginerie paradisiacă”.

Dar n-ar fi trist să existe
o lume fără tristețe?

Strămoșii noștri, oamenii cavernelor,
și poeții noștri preferați

s-ar putea să nu-şi fi dorit
un astfel de paradis.

De fapt, singurul consens
în legătură cu tristețea

e că oamenii au simţit-o dintotdeauna
și că de mii de ani,

cel mai potrivit mod de a-i face față
e să vorbim despre ea,

să încercăm să exprimăm în cuvinte
ce simţim.

Cum spunea Emily Dickinson:

„Speranța e ceva cu pene
Cuibărit în suflet,

Cântând melodia fără cuvinte
la nesfârşit”.