Haideți să vorbim despre încredere. Știm cu toții că încrederea e importantă, dar când vine vorba de încrederea în oameni, se întâmplă ceva extraordinar. Vă rog să ridicați mâna dacă ați fost vreodată gazde sau oaspeți pe Airbnb. Uau, foarte mulți! Cine deține Bitcoin? Încă mulți. OK. Vă rog să ridicați mâna dacă ați folosit vreodată Tinder pentru a vă găsi un partener. (Râsete) E foarte greu să număr, pentru că faceți cam așa. (Râsete) Toate acestea sunt exemple despre cum tehnologia creează noi mecanisme ce ne dau posibilitatea să avem încredere în oameni, companii și idei necunoscute. Totuși, în același timp, încrederea în instituții: bănci, guverne și chiar biserici se prăbușește. Deci, ce se întâmplă aici și în cine avem încredere? Să începem în Franța, cu o platformă... cu o companie mai bine zis, cu un nume destul de amuzant, BlaBlaCar. E o platformă ce face legătura între șoferi și pasageri ce vor să călătorească împreună pe distanțe lungi. Distanța medie este de 320 de kilometri. Deci e o idee bună să îți alegi cu grijă partenerii de drum. Profilurile sociale și recomandările îi ajută pe oameni să aleagă. Poți vedea dacă cineva e fumător, ce fel de muzică îi place, poți vedea dacă își vor aduce câinele cu ei. Dar s-a constat că indiciul social cel mai important e cât de mult se va vorbi în mașină. (Râsete) Bla, nu foarte mult, bla bla, un pic de pălăvrăgeală, iar bla bla bla, n-o să te oprești din vorbit tot drumul de la Londra la Paris. (Râsete) E surprinzător că această idee funcționează, pentru că e total opusă lecției primite în copilărie: nu te urca în mașină cu un străin. Totuși, BlaBlaCar transportă mai mult de 4 milioane de oameni în fiecare lună. Ca să vă dați seama, înseamnă mai mulți pasageri decât transportă Eurostar sau compania aeriană JetBlue. BlaBlaCar e un exemplu minunat al modului în care tehnologia permite milioanelor de oameni din toată lumea să aibă încredere. Un act de încredere are loc când riscăm și facem ceva nou sau diferit de până atunci. Haideți să ne imaginăm împreună. Vreau să închideți ochii. E un bărbat care se uită la mine cu ochii larg deschiși. De pe cercul ăsta mare și roșu văd tot. Deci, închideți ochii. (Râsete) (Aplauze) O să-i închid și eu. Vreau doar să vă imaginați că există o prăpastie între voi și un lucru necunoscut. Poate să fie cineva pe care tocmai l-ați întâlnit. Poate să fie un loc în care nu ați mai fost. Poate fi ceva ce nu ați mai încercat înainte. Ați înțeles? OK. Acum puteți să deschideți ochii. Pentru a putea face saltul de la un loc sigur, pentru a risca cu cineva sau ceva necunoscut, aveți nevoie de o forță care să vă tragă peste acest gol, iar acea forță extraordinară e încrederea. Încrederea este un concept evaziv și totuși depindem de el pentru a putea trăi. Am încredere în copiii mei atunci când îmi spun că vor stinge lumina noaptea. Am avut încredere în pilotul cu care am zburat. E un cuvânt pe care îl folosim mult, fără să ne gândim ce înseamnă de fapt și cum funcționează în diferite situații din viețile noastre. Există, de fapt, sute de definiții ale încrederii, iar majoritatea se reduc la un fel de evaluare a riscului, despre cât de probabil este ca lucrurile să meargă bine. Dar nu îmi place această definiție a încrederii, pentru că face încrederea să pară logică și predictibilă și nu ajunge cu adevărat la esența naturii umane a ceea ce ne permite să facem și cum ne dă posibilitatea să ne conectăm cu alți oameni. Așa că eu o definesc altfel. Ca o relație încrezătoare cu necunoscutul. Ei bine, când privești din această perspectivă, începe să fie clar de ce are capacitatea unică de a ne da posibilitatea să facem față nesiguranței, să avem încredere în necunoscuți, să mergem înainte. Oamenii sunt fantastici când vine vorba de încredere. Vă amintiți când v-ați introdus prima oară datele de pe card pe un website? Acesta e încredere oarbă. Îmi amintesc foarte clar că i-am spus tatălui meu că vreau să cumpăr un Peugeot albastru la mâna a doua de pe eBay, iar el mi-a arătat imediat că numele vânzătorului era „Magicianul Invizibil”, și că n-ar fi o idee prea bună. (Râsete) Activitatea și cercetarea mea se axează pe modul în care tehnologia influențează liantul social al lumii, încrederea dintre oameni și e un domeniu fascinant de studiu, pentru că există atât de multe lucruri pe care nu le știm încă. De exemplu, bărbații și femeile cred la fel în mediile digitale? Modul în care consolidăm încrederea față în față este la fel cu cel online? Se poate transmite încrederea? Dacă ai încredere că vei găsi un partener pe Tinder, crezi că ai șanse mai mari să găsești o cursă pe BlaBlaCar? Din studiul a sute de rețele și piețe, se poate observa un tipar pe care îl urmăresc oamenii, ceea ce eu numesc „a urca pe scara încrederii”. Voi folosi BlaBlaCar ca exemplu pentru a explica. La primul nivel trebuie să ai încredere în idee. Trebuie să ai încredere în ideea că împărțirea unei călătorii este sigură și merită încercată. Al doilea este să ai încredere în program, în faptul că BlaBlaCar te ajută dacă ceva nu merge bine. Iar al treilea nivel este despre cum să folosești bucățele de informație pentru a decide dacă persoana cealaltă este de încredere. Prima oară când urcăm pe scara încrederii e un sentiment ciudat, chiar riscant, dar ajungem la un punct în care acestea devin complet normale. Ni se schimbă comportamentul, chiar foarte repede câteodată. Cu alte cuvinte, încrederea activează schimbarea și inovația. O idee ce mi-a atras atenția și la care aș vrea să vă gândiți este dacă putem înțelege mai bine valurile de perturbare și schimbare în indivizi din societate prin prisma încrederii. Ei bine, se pare că încrederea a evoluat în trei capitole importante de-a lungul istoriei umane: locală, instituțională și cea în care intrăm acum, distribuită. Deci pentru mult timp, până la jumătatea anilor 1800, încrederea era construită în jurul relațiilor foarte strânse. Să spunem că locuiesc într-un sat împreună cu primele cinci rânduri din acestă sală și toți ne cunoaștem, și să spunem că aș fi vrut să împrumut bani. Bărbatul care ținea ochii deschiși s-ar putea să-mi împrumute, iar dacă nu i-aș fi dat înapoi, ați ști cu toții că n-am fost cinstită. M-aș alege cu o reputație proastă și ați refuza să faceți afaceri cu mine în viitor. Încrederea era în general locală și bazată pe responsabilitate. La jumătatea secolului al XIX-lea, societatea a trecut prin schimbări majore. Oamenii s-au mutat în orașe în plină dezvoltare, ca Londra și San Francisco, iar un bancher local de aici a fost înlocuit de marile corporații care nu ne știau pe fiecare în parte. Am început să ne punem încrederea în sisteme necunoscute ale autorității, contracte, reglementări și asigurări și să avem mai puțină încredere în alții. Încrederea a devenit instituțională și bazată pe comision. Se vorbește des despre cum încrederea în instituții și în multe corporații a scăzut în mod constant și continuă să scadă. Sunt tot timpul șocată de marile abuzuri de încredere: pirateria telefoanelor de la News Corp, scandalul emisiilor de gaze de la Volkswagen, abuzul extins din biserica catolică, faptul că un singur bancher nenorocit a fost trimis la închisoare după marea criză financiară, sau, mai recent, dosarele Panama care au arătat cum bogații profită de sistemul de taxe din alte țări. Și lucrul care mă surprinde cel mai mult este de ce conducătorilor le este așa greu să își ceară iertare, să își ceară sincer iertare atunci când ne este distrusă încrederea? Ar fi ușor să concluzionăm că încrederea în instituții nu funcționează, pentru că suntem sătui de obrăznicia pe față a elitelor mincinoase, dar ceea ce se întâmplă acum depășește chestionarea excesivă a mărimii și structurii instituțiilor. Începem să ne dăm seama că încrederea în instituții nu a fost creată pentru era digitală. Convențiile despre cum se construiește încrederea, cum se gestionează, se pierde, se repară, în branduri, lideri și sisteme sunt întoarse pe dos. Este un lucru interesant, dar înfricoșător, pentru că ne forțează pe mulți dintre noi să regândim cum se construiește și se pierde încrederea cu clienții, cu angajații și chiar cu cei dragi ai noștri. Vorbeam recent cu directorul general al unui lanț hotelier internațional și așa cum se întâmplă adesea, am ajuns la tema Airbnb. Și a recunoscut că l-a uimit succesul lor. Era nedumerit cum o companie bazată pe dorința unor necunoscuți de a avea încredere unii în alții poate funcționa atât de bine în 191 de țări. Așa că i-am spus că am o mărturisire de făcut și s-a uitat la mine puțin ciudat și am spus... și sunt sigură că mulți dintre voi faceți la fel... nu mă deranjez mereu să agăț prosoapele când plec de la hotel, dar nu aș face niciodată asta ca oaspete la Airbnb. Iar motivul pentru care nu aș face niciodată asta ca oaspete la Airbnb este pentru că oaspeții știu că vor fi evaluați de gazde, iar acele evaluări le pot influența posibilitatea de a tranzacționa în viitor. Este un exemplu simplu de cum încrederea online ne va schimba comportamentul în lumea reală, ne va face mai responsabili în moduri la care nici nu ne gândim. Nu spun că nu avem nevoie de hoteluri sau de forme tradiționale de autoritate. Dar ceea ce nu putem nega este că modul în care încrederea circulă prin societate se schimbă și creează această mare transformare dincolo de secolul XX, definit de încrederea instituțională către secolul XXI, alimentat de încrederea distribuită. Încrederea nu mai este de sus în jos. Este desfăcută și răsturnată. Nu mai este opacă și liniară. O nouă rețetă de încredere își face apariția, este redistribuită printre oameni și se bazează pe responsabilitate. Iar această schimbare va fi grăbită odată cu apariția blockchain-ului, tehnologia inovatoare a registrelor care stau la baza Bitcoin. Haideți să recunoaștem, să înțelegem funcționarea blockchain-ul este ceva fantastic. Iar unul dintre motive este că presupune înțelegerea unor concepte destul de complicate cu nume groaznice. Mă refer la algoritmi criptografici și funcții de distribuire, oameni numiți mineri, care verifică tranzacțiile... toate acestea au fost create de această persoană misterioasă numită Satoshi Nakamoto. Aceasta este o încredere enormă care nu s-a întâmplat până acum. (Aplauze) Dar să încercăm să ne imaginăm. Ziarul „The Economist” a descris elocvent blockchain-ul ca o rețea nemaipomenită în care să ai siguranța lucrurilor. Cea mai simplă modalitate de descriere e să vă imaginați căsuțele într-un tabel, fiind umplute cu active. De exemplu un titlu de proprietate. Sau o tranzacție la bursă. Ar putea fi un bun de creație, cum ar fi drepturile de autor. De fiecare dată când ceva se mișcă de la un loc din registru la altul, transferul de active este ștampilat cu o dată și o oră și înregistrat public pe blockchain. Este foarte simplu. Adevărata implicație a blockchain-ului este că elimină nevoia oricărei terțe persoane, cum ar fi un avocat, un intermediar de încredere sau unul non-guvernamental de a facilita schimbul. Dacă ne întoarcem la scara de încredere, tot trebuie să crezi în idee, în platformă, dar nu trebuie să crezi în celălalt în sensul tradițional. Implicațiile sunt imense. Așa cum internetul a deschis calea spre o eră a informației accesibilă tuturor, blockchain-ul va revoluționa încrederea la nivel global. Am așteptat intenționat până la sfârșit, pentru a menționa Uber, pentru că îmi dau seama că este un exemplu controversat și prea des folosit, dar în contextul erei noi de încredere, este un excelent studiu de caz. Vom vedea cazuri de abuz de încredere distribuită. Deja am văzut asta și poate să ia o turnură groaznică. Nu mă surprinde că vedem proteste ale asociațiilor de taximetriști peste tot în lume încercând să convingă guvernele să interzică Uber că nu ar fi sigur. Eram la Londra când au avut loc aceste proteste și am observat un tweet al lui Matt Hancock, ministrul britanic de afaceri. Scria: „Are cineva detalii despre aplicația #Uber de care vorbește toată lumea? (Râsete) Nu am auzit de ea până astăzi.” Asociațiile de taximetriști au pus în aplicare prima treaptă de pe scara încrederii. Au legitimizat ideea pe care încercau să o elimine și noile înregistrări au crescut cu 850% în 24 de ore. Aceasta este o ilustrare foarte bună că odată cu pierderea încrederii într-o conduită sau un domeniu întreg, nu mai e cale de întoarcere. În fiecare zi, cinci milioane de oameni vor risca să aibă încredere și vor lua un Uber. În China, pe Didi, platforma de curse comune, 11 milioane de curse au loc în fiecare zi. Asta înseamnă 127 de curse pe secundă, însemnând că avem de-a face cu un fenomen transcultural. Ce e extraordinar e că atât șoferii, cât și pasagerii spun că văzând un nume, și văzând fotografia și evaluarea cuiva îi face să se simtă mai în siguranță și cum probabil ați experimentat, chiar să se poarte un pic mai bine în taxi. Uber și Didi sunt exemple recente, dar puternice despre cum tehnologia creează încredere între oameni în moduri și la o scară la care nu au fost posibile înainte. Astăzi, mulți suntem obișnuiți să ne urcăm în mașini conduse de necunoscuți. Ne întâlnim cu persoana cu care aplicația ne-a ajutat să ne potrivim. Ne împărțim casele cu oameni pe care nu îi cunoaștem. Acesta este doar începutul, pentru că adevărata perturbare ce are loc nu este de natură tehnologică. Este transformarea încrederii pe care o creează, cât despre mine, eu vreau să ajut oamenii să înțeleagă această nouă eră a încrederii pentru a putea să o înțelegem și să profităm de șansele de a redefini sistemele care sunt mai transparente, inclusive și responsabile. Mulțumesc foarte mult. (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze)