George și Charlotte Blonsky,
soț și soție din Bronx în New York,
au făcut o invenție.
Au obținut un brevet în 1965
pentru ceea ce ei au numit
„dispozitiv care ajută femeile să nască”.
Aparatul consta într-o masă rotundă mare
și niște mecanisme.
Atunci când femeia e gata să nască,
se întinde pe spate,
e legată de masă,
iar masa e învârtită cu viteză mare.
Copilul iese zburând
datorită forței centrifuge.
Dacă vă uitați cu atenție la brevet,
mai ales dacă aveți
studii sau talent de inginer,
s-ar putea să depistați un loc sau două
unde proiectul nu e tocmai adecvat.
(Râsete)
Dr. Ivan Schwab din California
e unul dintre oamenii
care au răspuns la întrebarea:
„De ce nu suferă ciocănitorile
de dureri de cap?”
Iar răspunsul se pare că e așa:
creierul lor e așezat în craniu
altfel decât al nostru,
altfel decât e așezat creierul oamenilor.
De obicei ciocănitorile
dau cu capul în lemn
de câteva mii de ori în fiecare zi.
În fiecare zi!
Și din câte știm
nu le deranjează câtuși de puțin.
Cum e posibil?
Creierul lor nu se bălăcește ca al nostru,
ci e fixat bine în craniu,
cel puțin pe direcția loviturilor
venite drept din față.
Puțini au dat atenție acestui studiu
până în ultimii câțiva ani,
când, mai ales în țara noastră,
începe să ne intereseze
creierul jucătorilor de fotbal american,
care se lovesc mereu la cap.
Și probabil că ciocănitoarea
are legătură cu asta.
A apărut un articol în revista de medicină
The Lancet în Anglia acum câțiva ani:
„Un bărbat care s-a înțepat la deget
și a mirosit a putred 5 ani”.
Dr. Caroline Mills și echipa sa
s-au ocupat de acest pacient,
dar nu prea știau ce să-i facă.
Omul se tăiase la deget,
lucra la un abator de pui,
și apoi a început să miroasă
foarte foarte urât.
Așa de urât, încât când intra în cabinet
medicii și asistentele nu-l puteau suferi.
Era insuportabil.
Au încercat toate medicamentele
și tratamentele posibile.
După un an încă mirosea a putred.
După doi ani la fel.
Trei ani, patru ani
și el încă puțea.
După cinci ani
mirosul a dispărut de la sine.
E un mister.
În Noua Zeelandă
Dr. Lianne Parkin și colegii ei
au testat o veche tradiție
din orașul ei.
În orașul lor sunt dealuri uriașe,
ca acelea din San Francisco.
Iarna e foarte frig și se face polei.
Sunt multe accidente.
Tradiția pe care au testat-o:
le-au cerut oamenilor aflați
în drum spre serviciu dimineața
să se oprească și să încerce ceva.
Să încerce una din două.
Tradiția e că în timpul iernii
în orașul acela se poartă
șosetele peste cizme.
Și au descoperit cu acest experiment
– a fost grăitor ce au văzut –
e că este adevărat,
că dacă-ți pui șosetele
pe dinafară și nu pe dinăuntru
ai mult mai multe șanse să scapi
fără să aluneci și să cazi.
Sper că sunteți de acord cu mine
că aceste cazuri de care v-am vorbit
merită toate o recompensă, ceva.
(Râsete)
Asta au și primit:
fiecare a luat un premiu Ig Nobel.
În 1991 eu și încă vreo câțiva
am pornit ceremoniile premiului Ig Nobel.
În fiecare an acordăm 10 premii.
Premiile se bazează
pe un singur criteriu, unul singur.
E foarte simplu.
Și anume: realizarea ta să facă
lumea să râdă și apoi să se gândească.
Realizarea ta îi face pe oameni
să râdă și apoi să se gândească.
Indiferent ce e, să aibă ceva
încât la prima vedere
singura reacție posibilă să fie râsul.
Dar peste o săptămână
tot la asta îți stă gândul
și vrei neapărat
să le povestești prietenilor.
Asta e trăsătura pe care o căutăm.
În fiecare an primim
undeva pe la 9000 de nominalizări noi
pentru premiul Ig Nobel.
Sistematic 10–20% dintre acestea
sunt persoane care se autonominalizează.
(Râsete)
Cei care se autonominalizează
nu câștigă aproape niciodată.
E foarte greu, statistic vorbind,
să câștigi un premiu dacă-l dorești.
Și dacă nu-l dorești
e tot foarte greu, statistic.
Trebuie să vă spun că după ce alegem
pe cineva să-i dăm premiul Ig Nobel
luăm legătura cu persoana
în mod foarte discret.
Îi oferim șansa de a refuza
această mare onoare
dacă așa doresc.
Din fericire pentru noi,
aproape toții cei aleși
acceptă premiul.
Ce primești când câștigi premiul Ig Nobel?
Primești mai multe lucruri.
În primul rând, premiul Ig Nobel.
Are un design diferit în fiecare an.
Sunt făcute toate de mână,
din materiale extrem de ieftine.
În poza aceasta vedeți
premiul oferit anul trecut, în 2013.
La majoritatea premiilor din lume
câștigătorii primesc și ceva bani lichizi.
Noi nu avem bani, așa că nu le dăm.
De fapt câștigătorii trebuie
să-și plătească singuri drumul
până la ceremonia premiilor Ig Nobel,
iar majoritatea așa și fac.
Anul trecut însă am putut
să face rost de ceva bani
și fiecare din cei 10 câștigători
ai premiului Ig Nobel
a primit de la noi
10 trilioane de dolari!
O bancnotă de 10 trilioane din Zimbabwe.
(Râsete)
Poate vă amintiți ce aventură
a avut Zimbabwe câțiva ani cu inflația.
Au ajuns să tipărească bancnote
în valoare de până
la 100 de trilioane de dolari.
Iar făptașul, șeful băncii lor naționale,
a câștigat premiul Ig Nobel în matematică.
(Râsete)
Mai câștigi și o invitație la ceremonie,
care se ține la Universitatea Harvard.
Acolo intri în cea mai mare sală
de la Harvard,
încap 1100 de persoane în ea
și geme de lume.
Iar pe scenă, gata să dea mâna cu tine
și să-ți ofere premiul Ig Nobel,
e un grup de laureați Nobel.
Acela e miezul ceremoniei.
Numele câștigătorilor rămân secrete,
chiar laureații Nobel care dau mâna cu ei
află câștigătorii odată cu publicul.
Să vă povestesc despre doar câteva premii
pe care le-am dat în domeniul medicinii.
Rețineți că am dat 230 de premii.
Sunt mulți câștigători,
poate e cineva și aici în sală.
Acum de 30 de ani a apărut articolul
„Răni în urma căderii nucilor de cocos”,
scris de Dr. Peter Barss, un canadian.
Dr. Barss a venit la ceremonie
și ne-a povestit că în tinerețe
și-a dorit să vadă lumea.
Și s-a dus în Papua Noua Guinee.
Acolo a lucrat într-un spital
și era curios cam cu ce fel de necazuri
veneau oamenii la spital.
S-a uitat în fișe și a descoperit
că un număr surprinzător de pacienți
aveau leziuni provocate
de căderea nucilor de cocos.
De obicei oamenii veneau de la munte,
unde nu prea sunt cocotieri,
în vizită la rudele de la țărm,
unde sunt mulți cocotieri.
Și li se părea o idee bună să stea
sau să se culce sub cocotier.
Un cocotier are 30 m,
iar o nucă de cocos cântărește 1 kg
și poate să cadă oricând.
O echipă de medici din Europa
a publicat o serie de articole
despre colonoscopii.
Știți cu toții ce e o colonoscopie,
într-un fel sau altul.
Sau în unele cazuri
și într-un fel, și în altul.
În aceste articole medicii
le explică colegilor de breaslă
care efectuează colonoscopii
cum să reducă riscul
ca pe durata colonoscopiei
să explodeze pacientul.
(Râsete)
Dr. Emmanuel Ben-Soussan,
unul dintre autori,
a venit de la Paris la ceremonie
și ne-a povestit cum că prin anii 1950,
când colonoscopiile au devenit
în sfârșit o tehnică obișnuită,
medicii căutau metode cât mai mai bune.
Și la început au existat dificultăți.
Principala problemă, sunt sigur că știți,
e că te uiți într-un loc
lung, îngust și întunecat.
Ca urmare ai nevoie de mai mult spațiu.
Introduci niște gaz ca să se umfle
și să ai loc să te uiți pe acolo.
Acest gaz se adaugă la gazul metan
care se află deja acolo.
La început adesea se folosea oxigen,
deci adăugau oxigen la gaz metan.
Apoi ca să vadă aveau nevoie de lumină,
așa că au pus și o sursă de lumină,
care în 1950 se cam înfierbânta.
Deci aveai gaz metan, inflamabil,
oxigen și căldură.
Au renunțat la oxigen destul de rapid.
(Râsete)
Astăzi pacienții explodează rar,
dar încă se mai întâmplă.
La final vreau să vă spun despre premiul
pe care i l-am dat Dr. Elena Bodnar.
Dr. Elena Bodnar a inventat un sutien
care, în caz de urgență,
se poate transforma rapid
în două măști de protecție.
Una pentru viața ta,
alta pentru viața unui norocos din zonă.
(Râsete)
Poate vă întrebați de ce ar inventa
cineva așa ceva.
Dr. Bodnar a venit la ceremonie
și ne-a spus că a crescut în Ucraina.
A fost printre medicii care au tratat
victimele dezastrului de la Cernobâl.
Mai târziu s-a descoperit
că multe probleme medicale grave
erau cauzate de particulele inhalate.
De atunci s-a tot gândit
la un fel de mască simplă
pe care s-o avem la dispoziție oriunde
pentru situații neașteptate.
După mulți ani s-a mutat în America,
a născut un copil,
și într-o zi l-a văzut
ridicând-i sutienul de pe jos
și punându-și-l pe față.
Așa i-a venit idea.
A venit la ceremonia Ig Nobel
purtând primul prototip al sutienului
și a făcut o demonstrație.
(Râsete)
(Aplauze)
(Râsete)
(Râsete)
(Aplauze)
[Paul Krugman,
laureat Nobel (2008) în economie]
(Aplauze)
[Wolfgang Ketterle,
laureat Nobel (2001) în fizică]
(Aplauze)
Am și eu un sutien de urgență.
(Râsete)
E sutienul meu preferat,
dar îl împart bucuros
cu oricare dintre voi, în caz de nevoie.
Mulțumesc.
(Aplauze)