Democrația.

În Occident,

facem o greșeală colosală
considerând-o subînțeleasă.

Nu vedem democrația

ca fiind cea mai fragilă floare,
ceea ce este cu adevărat,

ci o vedem ca parte 
a construcției societății noastre.

Avem tendința să ne gândim la ea
ca fiind un dat intransigent.

În mod eronat credem 
că e dată inevitabil de capitalism.

Nu este așa.

Lee Kuan Yew din Singapore
și marii săi imitatori de la Beijing

au demonstrat fără niciun dubiu

că e pe deplin posibil să avem
capitalism înfloritor,

creșteri spectaculoase,

în timp ce viața politică 
rămâne tot fără democrație.

Într-adevăr, democrația se retrage
în ograda noastră,

aici, în Europa.

Anul acesta, ca reprezentant al Greciei --

al noului guvern grec proaspăt ales --

în Eurogrup ca Ministru de Finanțe,

mi s-a spus în termeni fără echivoc
că democrația națiunii noastre,

alegerile,

nu poate fi lăsată să interfereze

cu politicile economice
ce se implementează în Grecia.

În acel moment, am simțit

că nici nu se putea justifica mai bine
un Lee Kuan Yew

sau Partidul Comunist Chinez,

chiar niște prieteni mai recalcitranți
care îmi tot spuneau

că democrația va fi suspendată îndată ce
va amenința să schimbe ceva.

Aici, în această seară, 
vreau să vă prezint

un caz economic de democrație autentică.

Vreau să vă invit alături de mine 
în a crede din nou

că Lee Kuan Yew,

Partidul Comunist Chinez

și chiar și Eurogrupul

se înșeală dacă cred
că ne putem dispensa de democrație,

că avem nevoie de o democrație 
autentică vibrantă

și că fără democrație

societatea va fi mai urâtă,

viitorul, sumbru

și minunata noastră tehnologie, deșartă.

Vorbind de pierderi,

dați-mi voie să vă indic
un paradox interesant

ce amenință economia în acest moment.

Îl numesc paradoxul munților gemeni.

Un munte e de înțeles --

îl știți, îl recunoașteți --

e muntele de datorii 
ce-și aruncă umbra puternic

asupra Statelor Unite, a Europei
și a întregii lumi.

Cu toții cunoaștem muntele datoriilor,

dar puțini îl pot discerne 
pe fratele lui geamăn.

E muntele lichidităților leneșe

din buzunarele bogaților și corporațiilor,

prea îngroziți să le investească

în activități productive
ce pot genera venituri

prin care să se poată stinge
muntele datoriilor

și care să poată produce lucrurile 
de care umanitatea are mare nevoie,

de pildă energie verde.

Și acum, permiteți-mi 
să vă dau două cifre.

În ultimele trei luni,

în Statele Unite, Marea Britanie
și Zona Euro,

am investit, în total, 
3,4 trilioane de dolari

pe bunuri ce produc bogăție,

cum ar fi: parcuri industriale, mașini,

birouri, școli,

drumuri, căi ferate etc.

3,4 trilioane pare a fi o sumă mare

până când se compară cu cele 5,1 trilioane

aruncate în aceleași țări

în instituțiile financiare

ce nu au făcut absolut nimic
în aceeași perioadă,

exceptând faptul că au umflat bursele
și costurile locuințelor.

Muntele datoriilor
și muntele lichidităților leneșe

formează două vârfuri gemene
ce nu reușesc să se anihileze reciproc

prin mecanismele normale ale pieței.

Ca rezultat, salariile stagnează,

peste un sfert dintre 
cei între 25 și 54 de ani

din America, Japonia și Europa
fără loc de muncă.

În consecință, scăderea cererii 
în ansamblu

ceea ce, într-un cerc vicios infinit,

întărește pesimismul investitorilor

care, temându-se de cererea scăzută,
nu investesc --

exact ca și tatăl lui Oedip care,
temându-se de profeția Oracolului

cum că fiul său va crește și-l va ucide,

fără să realizeze a asigurat condițiile

ce au dus la uciderea sa 
de către fiul său, Oedip.

Aici mă cert eu cu capitalismul.

Resursele sale ce se pierd,

tot acest capital leneș,

ar trebui energizate pentru a îmbunătăți 
viețile oamenilor,

pentru dezvoltarea talentului uman

și chiar pentru a finanța
dezvoltarea tehnologică,

tehnologiile verzi,

esențiale pentru salvarea planetei.

Oare am dreptate când cred
că democrația poate fi răspunsul?

Așa cred, dar înainte 
de-a trece mai departe,

ce înțelegem prin democrație?

Aristotel a definit democrația

ca o construcție în care
oamenii liberi și săracii,

fiind majoritari, controlează guvernarea.

Sigur, democrația ateniană
excludea prea multă lume.

Femeile, emigranții și,
desigur, sclavii.

Dar ar fi greșit

să anulăm semnificația
democrației ateniene antice

pe baza celor care erau excluși.

Ceea ce era pertinent,

și continuă să fie, 
în democrația ateniană antică

era includerea lucrătorilor săraci

care nu doar că au obținut
dreptul de a vorbi liber,

ci, mai important, crucial,

au obținut dreptul de implicare
în viața politică,

conferindu-le același cuvânt

în luarea deciziilor cu privire la 
problemele de stat.

Sigur, democrația ateniană
nu a durat prea mult.

Ca și lumânarea cu lumină puternică,
ea s-a consumat repede.

Și sigur, democrațiile liberale de azi
nu-și au rădăcinile în Atena antică.

Ele își au rădăcinile în Magna Carta,

în Revoluția Glorioasă de la 1688,

în constituția americană.

În timp ce democrația ateniană
punea accent pe cetățeanul fără stăpân

și acordarea de putere 
lucrătorilor săraci,

democrațiile noastre liberale
se bazează pe tradiția Magna Carta

care era, înainte de toate,
un privilegiu al stăpânilor.

Democrația liberală a ieșit la suprafață
doar când a fost posibilă

separarea completă a sferei politice
de sfera economică,

pentru a restrânge procesul democratic
în totalitate în sfera politică,

lăsând sfera economică --

lumea corporațiilor, dacă vreți --

ca o zonă fără democrație.

În democrațiile de astăzi,

în momentul în care a început

separarea economicului de politic,

între cele două a început
o luptă inexorabilă, epică.

sfera economică colonizând-o 
pe cea politică,

servindu-se de puterea sa.

V-ați pus întrebarea de ce politicienii
nu mai sunt ceea ce au fost?

Nu pentru că le-a degenerat ADN-ul.

(Râsete)

Mai degrabă deoarece azi 
se poate guverna fără a fi la putere,

căci puterea a migrat 
din sfera politică în cea economică

care e separată.

Într-adevăr,

am vorbit despre cearta mea 
cu capitalismul.

Dacă te gândești bine,

seamănă puțin cu o populație de prădători

care își decimează prada cu atâta succes

încât, în final, ajunge 
să sufere de foame.

La fel, economicul a colonizat 
și canibalizat politicul

într-o așa măsură,
încât se autosubminează,

ceea ce duce la criză economică.

Crește puterea corporațiilor,

bunurile politicului se devalorizează,

inegalitatea crește,

cererea per ansamblu scade

și directorii corporațiilor sunt 
prea speriați să-și investească capitalul.

Cu cât reușește mai mult capitalismul
să scoată demosul din democrație,

cu atât mai înalți sunt munții gemeni

și cu atât mai mari sunt pierderile
de resurse umane

și de bogății ale umanității.

Clar, dacă este așa,

sferele economică și politică
trebuie reunite

și e mai bine ca aceasta să se facă 
sub controlul demos-ului,

ca în Atena antică, dar fără sclavi

și fără excluderea 
femeilor și emigranților.

Aceasta nu este o idee originală.

Stânga marxistă a avut-o acum 100 de ani

și nu a funcționat prea bine, nu-i așa?

Lecția pe care am învățat-o 
din căderea sovietică

e că doar un miracol poate împuternici 
sărăcimea muncitoare,

ca în Atena antică,

fără a se crea noi forme 
de brutalitate și risipă.

Dar există o soluție:

eliminarea sărăcimii muncitoare.

Capitalismul face asta

înlocuind muncitorii prost plătiți
cu procese automate, androizi, roboți.

Problema e că atâta timp cât 
economicul e separat de politic,

automatizarea duce 
la înălțarea munților gemeni,

la creșterea risipei

și la adâncirea conflictelor sociale,

inclusiv --

și cred că în curând --

în locuri ca și China.

Deci trebuie reconfigurat totul,

trebuie reunite sferele 
economică și politică,

dar ar fi mai bine să o facem
prin democratizarea sferei reunite,

de nu vrem să sfârșim într-o 
hiper-autocrație nebună de supraveghere

ce ar face ca filmul Matrix 
să pară un documentar.

(Râsete)

Întrebarea nu este 
dacă va supraviețui capitalismul

inovațiile tehnologice.

Întrebarea mai interesantă

e dacă după capitalism urmează 
ceva asemănător distopiei din Matrix

sau ceva ce va fi mai aproape 
de o societate de tip Star Trek,

în care mașinile îi servesc pe oameni

și oamenii își angajează energiile
în explorarea Universului

și în lungi dezbateri despre sensul vieții

într-o Agora high-tech 
de tip atenian antic.

Cred că ne putem permite
să fim optimiști.

Dar ce trebuie să facem,

cum ar fi

să avem utopie de tip Star Trek
în locul distopiei de tip Matrix?

În termeni practici,

permiteți-mi să vă expun pe scurt

câteva exemple.

La nivel de anteprenoriat,

imaginați-vă o piață de capital

în care se câștigă capital 
pe măsura muncii

și în care capitalul te urmează
de la un loc de muncă la altul,

de la o companie la alta,

și compania --

oricare ar fi cea la care 
lucrezi la un moment dat --

este deținută exclusiv de cei care 
lucrează în ea în acel moment.

Astfel toate ramurile de venit
din capital, din profit

și însuși conceptul de lucru 
pentru salariu devin depășite.

Nu mai există separația dintre cei care 
dețin compania, dar nu lucrează în ea

și cei care lucrează în ea 
dar nu o dețin,

nu mai există luptă 
între capital și muncă,

dispare prăpastia 
dintre investiții și economii,

chiar nu se mai înalță 
cei doi munți gemeni.

La nivel de politică economică globală,

imaginați-vă pentru o clipă

că monedele noastre naționale
au o rată de schimb liberă

cu o valută digitală universală, globală

emisă de Fondul Monetar Internațional,

grupul G-20,

în folosul umanității.

Mai imaginați-vă

că întregul volum de comerț internațional
e denominat în această valută --

să o numim „cosmos”,

în unități de cosmos --

fiecare națiune fiind de acord
să verse într-un fond comun

o sumă de unități de cosmos
proporțională cu deficitul țării

sau chiar cu surplusul comercial al țării.

Și imaginați-vă că fondul se utilizează
pentru investiții în tehnologii verzi,

în special în părțile lumii
în care finanțarea investițiilor e rară.

Nu este o idee nouă.

E ceea ce a propus, de fapt,
John Maynard Keynes

în 1944 la conferința Bretton Woods.

Problema era

că atunci nu exista tehnologia 
necesară implementării.

Acum o avem,

în special în contextul reunificării 
sferei politico-economice.

Lumea pe care v-o descriu

este în același timp libertariană,

prin faptul că are ca prioritate
puterea individului,

marxistă,

dat fiind că va trimite 
la coșul de gunoi al istoriei

diviziunea între capital și muncă,

și keynesiană,

keynesiană la nivel global.

Dar înainte de toate,

e o lume în care ne vom putea imagina
o democrație adevărată.

Va veni o astfel de lume?

Sau ne vom cufunda 
într-o distopie de tip Matrix?

Răspunsul stă în alegerea politică
pe care o vom face la nivel colectiv.

E alegerea noastră

și ar fi mai bine să o facem
în mod democratic.

Mulțumesc.

(Aplauze)

Bruno Giussani: Yanis ...

În autobiografie te-ai descris
a fi un marxist libertarian.

Ce relevanță are analiza lui Marx
în zilele noastre?

Yanis Varoufakis: Dacă a existat 
orice relevanță în ceea ce tocmai am zis,

atunci Marx e relevant.

Căci întregul argument al reunificării
politico-economice este --

dacă nu o facem,

inovația tehnologică va crea

o cădere masivă în cererea globală,

ceea ce Larry Summers numește
„stagnare seculară”.

Cu această criză ce migrează
dintr-o parte a lumii în alta,

așa cum se întâmplă acum,

ea va destabiliza nu doar 
democrațiile noastre,

ci chiar și lumea emergentă care nu e 
atât de curioasă de democrația liberală.

Dacă această analiză e corectă,
Marx e absolut relevant.

Dar la fel e și Hayek,

de aceea sunt un marxist libertarian,

la fel e și Keynes,

de aceea sunt într-o confuzie totală.

(Râsete)

BG: Așa este și, posibil, 
acum și noi suntem.

(Râsete)

(Aplauze)

YV: De nu ești în confuzie,
nu gândești, OK?

BG: Foarte adevărat, 
un limbaj de filozof foarte grec ---

YV: De fapt a spus-o Einstein --

BG: În discurs ai menționat
Singapore și China

și seara trecută, la cina vorbitorilor,

ai exprimat o opinie dură vizavi de 
modul în care privește Vestul China.

Ai vrea să o împărtășești?

YV: E o mare ipocrizie.

În democrațiile noastre liberale,
avem doar ceva asemănător democrației.

E pentru că, așa cum am zis,
avem democrație

doar în sfera politică,

lăsând sfera în care se petrece 
toată acțiunea,

sfera economică,

o zonă total lipsită de democrație.

Într-un fel,

dacă pot să vă provoc,

China de azi e mai aproape 
de Britania din secolul XIX.

Pentru că, rețineți,

avem tendința să asociem 
liberalismul cu democrația --

greșit, din punct de vedere istoric.

Liberalismul, liberalul
e ca John Stuart Mill.

John Stuart Mill era sceptic
cu privire la procesul democratic.

Ce se vede azi în China
e un proces foarte asemănător

cu ce a fost în Britania
în timpul Revoluției Industriale,

mai ales în timpul tranziției
de la prima la a doua.

Să critici China

pentru că face ce a făcut Vestul
în secolul al XIX-lea

e plin de ipocrizie.

BG: Sunt sigur că multă lume de aici
se întreabă despre experiența ta

ca Ministru de Finanțe al Greciei,
de la începutul acestui an.

YV: Știam că urmează asta.

BG: Da.

BG: Acum, la șase luni,

cum vezi retrospectiv
prima jumătate a anului?

YV: Extrem de incitant,
din punct de vedere personal

și foarte dezamăgit

pentru că am avut ocazia
de a reașeza Zona Euro.

Nu doar Grecia, Zona Euro.

Puteam să lăsăm autoamăgirea

și negarea constantă 
a faptului că exista --

și există o linie de ruptură masivă

în arhitectura Zonei Euro,

ce amenință, masiv, întregul proces
al Uniunii Europene.

Am avut ocazia pe baza programului grec --

care, apropo,

a fost primul program
ce manifestă această negare --

să îndreptăm lucrurile.

Și, din păcate,

puterile din Zona Euro,

din Eurogrup,

au ales să mențină această negare.

Dar știți ce se întâmplă.

E experiența Uniunii Sovietice.

Dacă încerci să menții

un sistem economic
cu o arhitectură neviabilă

prin voință politică și autoritarism,

poate că reușești să-l prelungești,

dar când vine schimbarea,

aceasta se întâmplă foarte brusc
și catastrofic.

BG: Ce fel de schimbări prevezi?

YV: Păi, fără dubii,

dacă nu schimbăm arhitectura Zonei Euro,

aceasta nu are viitor.

BG: Ai făcut vreo greșeală
ca Ministru de Finanțe?

YV: În fiecare zi.

BG: De exemplu?
YV: Oricine privește retrospectiv --

(Aplauze)

Serios acum.

Orice Ministru de Finanțe,
de fapt de orice altceva,

dacă spune după șase luni de lucru,

mai ales într-o situație 
atât de stresantă,

că nu a făcut nicio greșeală,
e o persoană periculoasă.

Sigur, am făcut greșeli.

Cea mai mare greșeală
a fost semnarea cererii

de prelungire a acordului de împrumut,

la sfârșitul lunii februarie.

Credeam că există un interes autentic
din partea creditorilor

în a găsi un numitor comun.

Nu exista așa ceva.

Erau interesați doar de prăbușirea 
guvernului nostru

pentru că nu voiau să aibă de-a face

cu liniile de ruptură 
ce străbat Zona Euro.

Și pentru că nu voiau să recunoască

faptul că timp de cinci ani au implementat
un program catastrofic în Grecia.

Am pierdut o treime din PIB-ul nominal.

Mai rău decât în Marea Depresie.

Și nimeni nu și-a spălat rușinea,

din troica creditorilor
care ne-au impus această politică,

zicând: „A fost o greșeală colosală.”

BG: Cu toate acestea
și în ciuda agresivității discursului,

se pare că ai rămas pro-european.

YV: Absolut.

Critica mea la Uniunea Europeană
și la Zona Euro

vine din partea unei persoane
trup și suflet europene.

Cea mai mare frică a mea
e că Zona Euro nu va supraviețui.

Căci, de nu supraviețuiește,

forțele centrifuge ce se vor declanșa

vor fi demonice

și vor distruge Uniunea Europeană.

Iar asta va fi o catastrofă
nu doar pentru Europa,

ci pentru economia globală.

Probabil că suntem 
cea mai mare economie a lumii.

Și dacă ne permitem

să cădem pe o traiectorie
a postmodernismului anilor '30,

ceea ce, mi se pare mie, e ceea ce facem,

aceasta va fi în detrimentul

generațiilor viitoare, atât în Europa,
cât și în afara ei.

BG: Credem cu tărie că te înșeli
în această privință.

Yanis, mulțumesc că ai venit la TED.

YV: Mulțumesc.

(Aplauze)