Ce rost are?
Jocurile sunt făcute.
Votul meu nu contează.
Opțiunile sunt oribile.
Doar fraierii votează.
Poate v-au trecut prin cap
gândurile astea.
Sau poate le-ați și rostit.
Dacă da, n-ați fi singurii
și nici nu v-ați înșela complet.
Jocul politicii publice de azi
e măsluit în multe feluri.
Cum altfel ar putea mai mult de jumătate
din scutirile fiscale federale
să ajungă la cei mai bogați
5% dintre americani?
Și opțiunile chiar sunt
adesea îngrozitoare.
Pentru mulți,
indiferent de spectrul politic,
dovada clară
e în alegerile prezidențiale din 2016.
Dar în orice alt an
puteți găsi pe buletinele de vot
destule opțiuni neinspirate.
Cu toate astea, tot cred
că votul contează.
Și oricât de nebunesc pare,
cred că putem reactiva bucuria votării.
Azi vreau să vă spun
cum putem face asta și de ce.
Era o vreme în istoria americană
când era o plăcere să votezi,
când nu era doar o corvoadă
să te prezinți la urne.
Perioada aia se numește
„cam toată istoria americană”.
(Râsete)
Începând cu Revoluția
și până în era drepturilor civile,
cultura votului în SUA a fost dinamică,
puternic participativă și zgomotoasă.
Era teatru și dezbateri în aer liber,
se postea, se petrecea și se bea,
erau parade și focuri în aer liber.
În secolul al XIX-lea
imigranții și mașinăriile politice urbane
au stimulat această cultură a votului.
Acea cultură s-a dezvoltat odată
cu fiecare val succesiv de noi votanți.
În timpul Reconstrucției,
când noi votanți afro-americani,
noi cetățeni afro-americani
au început să-și exercite puterea,
s-a sărbătorit cu parade jubiliare
care făceau legătura
între emancipare și noul drept de a vota.
Decenii mai târziu, sufragetele
au dat o nuanță teatrală luptei lor,
defilând împreună în rochii albe
ca să câștige dreptul la vot.
Iar mișcarea drepturilor civile,
ce urmărea răscumpărarea
promisiunii egalității cetățenești
care fusese trădată
de practica segregării rasiale
a readus votarea în centrul atenției.
De la Vara Libertății
până la marșurile din Selma,
acea generație de activiști
știa cât contează votul
și că demonstrația și exercitarea puterii
sunt adevărata cale de a obține puterea.
A trecut peste jumătate de secol
de la Selma și legea drepturilor civile
și în deceniile ce au urmat
această cultură a votării față-n-față
aproape că a dispărut.
A fost distrusă de televiziune
și apoi de internet.
Canapeaua a înlocuit spațiul public.
Ecranele au schimbat
cetățenii în spectatori.
Oricât de amuzant e să distribuim
meme-uri politice pe internet,
asta e o formă silențioasă de implicare.
Sociologul Sherry Turkle numește asta
„a fi singuri împreună”.
Avem nevoie în prezent
de cultura electorală
a coexistării împreună,
în persoană, tare și răspicat,
încât în loc de
„mănâncă-ți legumele” și „fă-ți treaba”,
votul să fie resimțit
mai degrabă ca un „bun venit în club”
sau, și mai bine,
„bun venit la petrecere”.
Imaginați-vă cum ar fi fost
să fi avut acum în toată țara,
la nivel local, dar peste tot în țară,
un efort concertat de a reactiva
modul direct de a interacționa
și face campanie electorală:
spectacole în aer liber
ce parodiază candidații și obiectivele lor
și îi elogiază în mod satiric;
discursuri improvizate de cetățeni;
dezbateri publice în baruri;
străzi împânzite de artă politică,
postere făcute manual și picturi murale;
concerte cu dueluri muzicale în care
soliștii își reprezintă candidații.
Poate că toate astea
par să fie din secolul al XVIII-lea,
dar nu e nevoie să fie mai vechi decât,
să zicem, Hamilton jucat pe Broadway,
care e extrem de contemporan.
De fapt, peste tot în lume azi
milioane de oameni votează așa.
În India alegerile sunt
chestiuni colective, pline de culoare.
În Brazilia în ziua alegerilor
atmosfera e festivă, ca de carnaval.
În Taiwan și Hong Kong
e un spectacol uimitor și fascinant
pe scena orașului la alegeri.
Ați putea întreba
„Cine are timp de așa ceva în America?”
Și v-aș spune că americanul de rând
stă cinci ore pe zi în fața televizorului.
Ați putea întreba
„Dar cine mai e motivat?”
Și v-aș spune: orice cetățean
care vrea să fie văzut și auzit,
nu ca obiect de decor
sau subiect de discuție,
ci ca participant și autor.
Cum facem să se întâmple asta?
Pur și simplu, făcând.
De asta eu și un grup de colegi
am lansat proiectul „Bucuria votului”.
În patru orașe din SUA:
Philadelphia, Miami,
Akron - Ohio și Wichita - Kansas,
am reunit artiști, activiști, educatori,
politicieni, vecini și cetățeni obișnuiți
ca să creeze proiecte care să stimuleze
cultura votului la nivel local.
În Miami se țin toată noaptea
petreceri cu DJ la modă,
unde poți intra doar dacă arăți
că te-ai înregistrat să votezi.
În Akron sunt piese politice
susținute într-o camionetă
care circulă din cartier în cartier.
În Philadelphia e o vânătoare de comori
pe tema votului în vechea zonă colonială.
În Wichita se fac
compilații muzicale și graffiti live
în zona de nord ca să se voteze.
Sunt 20 de asemenea proiecte
și sunt deosebit de frumoase și diverse
și schimbă oamenii.
Am să vă vorbesc despre câțiva dintre ei.
În Miami i-am cerut unui artist,
un tânăr care-și spune Atomico,
să creeze imagini intense și dinamice
pentru noi autocolante cu „am votat”.
Numai că Atomico nu votase niciodată.
Nici măcar nu se înregistrase.
Pe măsură ce lucra
la grafica pentru autocolante,
și-a învins teama de politică.
S-a înregistrat și s-a informat
despre alegerile primare ce urmau,
iar în ziua alegerilor era prezent
nu doar împărțind autocolante,
ci și vorbind cu alegătorii
și încurajând lumea să voteze
și discutând alegerile cu trecătorii.
În Akron, compania de teatru
Wandering Aesthetics
a pregătit acele piese în camionetă.
Pentru asta au apelat la public,
să participe cu discursuri,
monologuri, dialoguri, poezii,
fragmente din orice ar putea fi citit
și inclus într-un spectacol.
Au primit zeci de sugestii.
Una dintre ele e o poezie
scrisă de nouă studenți
dintr-o clasă de engleză ca limbă secundă
toți muncitori imigranți hispanoamericani
din zona Hartville, Ohio.
Vreau să vă citesc din această poezie.
Se numește Bucuria votului.
„Aș vrea să votez pentru prima dată
pentru că se schimbă lucrurile
pentru hispanoamericani.
Înainte mi-era frică de fantome.
Acum mi-e frică de oameni.
E mai multă violență și rasism.
Votul poate schimba asta.
Zidul-graniță nu înseamnă nimic.
E doar un zid.
Zidul rușinii înseamnă ceva.
E foarte important să votăm,
ca să dărâmăm zidul rușinii.
Inima mi-e plină de entuziasm.
Votul îmi oferă glas și putere.
Pot să iau atitudine și să acționez.”
Proiectul Bucuria votului
nu e doar despre bucurie.
E despre acest entuziasm.
E despre sentimente și convingere
și nu e doar efortul organizației noastre.
Acum în toată țara, imigranți, tineri,
veterani, oameni de toate felurile
se reunesc ca să creeze activități
entuziaste și vesele pe tema alegerilor,
republicani sau democrați,
comunități urbane sau rurale,
oameni din tot spectrul politic.
Ce au ei în comun e simplul fapt
că munca lor e legată de un loc.
Pentru că, amintiți-vă, civismul e local.
Când politica se reduce
doar la alegeri prezidențiale,
strigăm și țipăm la televizoare
și apoi ne prăbușim epuizați.
Dar când politica se referă la noi,
la vecinii noștri
și la alți oameni din comunitate
ce se reunesc ca să creeze experiențe
ale vocii și imaginației colective,
atunci ne reamintim cât e de importantă.
Ne reamintim că politica
înseamnă autoguvernare.
Ceea ce mă readuce unde am început.
Ce rost are?
Întrebarea asta are un singur răspuns.
Votul contează pentru că e
un gest de convingere ce se autogenerează.
Întreține ideea de interes comun
ce face orice societate să prospere.
Când votăm, chiar și de supărare,
suntem parte dintr-un gest colectiv
și creativ de încredere oarbă.
Votul ne ajută să creăm puterea
pe care ne-o dorim.
Nu e întâmplător că democrația și teatrul
au apărut în aceeași perioadă
în Atena antică.
Ambele scot individul
din cochilia propriului eu.
Ambele creează experiențe publice
deosebite prin ritualuri în comun.
Ambele stimulează imaginația
în moduri ce ne reamintesc
că legăturile dintre noi sunt în fond
doar imaginare și pot fi reinventate.
Clipa asta, când ne gândim
ce înseamnă imaginația,
este atât de importantă,
iar capacitatea noastră
de-a ne însuși ideea și conceptul
că există ceva mai presus de orice,
nu ține doar de pricepere tehnică.
Nu e vorba doar
de a ne face timp și de a ști.
E o chestiune spirituală.
Dar să răspund la întrebarea
„ce rost are?”,
într-un fel mai puțin spiritual
și un pic mai concret.
De ce să ne deranjăm să votăm?
Pentru că nu există opțiunea de a nu vota.
A nu vota înseamnă tot a vota,
dar pentru ce disprețuiți și respingeți.
A nu vota poate fi camuflat într-un act
de rezistență pasivă și principială,
dar de fapt a nu vota înseamnă
predarea puterii în mod conștient
către cei care au interese opuse ție,
și către cei care se vor bucura
să profite de absența ta.
Absența de la vot e pentru fraieri.
Imaginați-vă cum ar fi în țara asta
dacă cei care au inițiat
mișcarea Tea Party în 2010
ar fi zis că politica e prea murdară.
E prea complicat să votezi.
Ar fi imposibil ca voturile noastre
să aibă vreun impact.
Nu s-au abținut anticipativ.
Și-au făcut apariția și prin asta
au schimbat politica americană.
Imaginați-vă că simpatizanții
lui Donald Trump și Bernie Sanders
n-ar fi decis
să altereze statu-quoul politic
și să desființeze cadrul a ceea ce a fost
înainte posibil în politica americană.
Au făcut asta votând.
Vremurile în care trăim
sunt de dezbinare, adesea sumbre
și, atât stânga, cât și dreapta,
se vorbește mult de revoluție,
nevoia unei revoluții
care să perturbe democrația cotidiană.
La cum stau lucrurile,
democrația cotidiană
deja ne dă un plan de revoluție.
La alegerile prezidențiale din 2012
votanții tineri, latinoamericani,
asiato-americani, cei cu venituri reduse,
toți s-au prezentat sub 50%.
La alegerile intermediare din 2014
prezența a fost de 36%,
cea mai scăzută în 70 de ani.
La alegerile locale
prezența e în jur de 20%.
Vă invit să vă imaginați un 100%.
Imaginați-vă 100%.
Mobilizați 100%
și avem revoluție peste noapte.
Subit, prioritățile politice ale țării
se vor schimba drastic
și toate nivelurile de guvernare
vor fi mult mai receptive
față de toți oamenii.
De ce ar fi nevoie ca să atingem 100%?
Trebuie să ripostăm față de eforturile
care se desfășoară acum în țară
și îngreunează votarea.
Dar în același timp
trebuie să creăm
o cultură pozitivă a votului
de care oamenii vor să aparțină,
în care să fie implicați
și să experimenteze împreună.
Trebuie să creăm un scop.
Trebuie să creăm bucurie.
Deci haideți să pornim revoluția asta,
o revoluție a spiritului, a ideilor,
a politicii și participării,
o revoluție împotriva cinismului,
o revoluție împotriva senzației
de neputință care se autogenerează.
Haideți să votăm
ca să existe revoluția asta,
și în același timp
haideți să ne și distrăm.
Mulțumesc foarte mult.
(Aplauze)