Ești un militar de rang înalt

trimis în Afganistan.

Ești responsabil de viețile

a sute de bărbați și femei,

iar baza ta e atacată.

Proiectile de mortier
explodează peste tot în jurul tău.

Chinuindu-te să vezi prin praf și fum,

faci tot posibilul să ajuți răniții,

iar apoi te târăști
într-un buncăr din apropiere.

Conștient, dar amețit de explozii,

te întinzi pe o parte și încerci 
să procesezi ceea ce tocmai s-a întâmplat.

Pe măsură ce îți recapeți vederea,

vezi o față însângerată

uitându-se fix la tine.

Imaginea e înfricoșătoare,

dar îți dai repede seama

că nu e reală.

Această imagine continuă să te viziteze
de mai multe ori pe zi și în somn.

Decizi să nu spui nimănui,
temându-te să nu-ți pierzi slujba

sau să fii văzut ca o persoană slabă.

Îi dai imaginii un nume:

„Fața însângerată din buncăr”

și îi spui, pe scurt, FÎDB.

Ţii FÎDB încuiată departe în mintea ta,

bântuindu-te în secret
în următorii şapte ani.

Acum închideți ochii.

Puteți vedea FÎDB?

Dacă puteți, începeți să vedeți fața
rănilor invizibile ale războiului,

cunoscute de regulă
ca tulburare de stres post-traumatic

și leziune cerebrală traumatică.

Deși nu pot spune că sufăr
de o tulburare de stres post-traumatică,

nu i-am fost niciodată străină.

Când eram mică,
îmi vizitam bunicii în fiecare vară.

Bunicul meu a fost
cel care mi-a făcut cunoştinţă

cu efectele războiului asupra psihicului.

Când bunicul era pușcaș marin
în războiul din Coreea,

un glonț i-a perforat gâtul
și l-a lăsat fără voce.

A văzut cum un medic
a trecut pe lângă el,

declarându-l pierdut,

și lăsându-l apoi să moară.

Ani mai târziu, 
după ce rănile sale fizice s-au vindecat

și s-a întors acasă,

vorbea rareori despre experiențele sale,
când era conștient.

Dar nopţile îl auzeam cum înjura vulgar
din camera sa din capătul holului.

Iar în timpul zilei mă anunțam
înainte de a intra în cameră,

pentru a nu-l speria sau agita.

Și-a trăit restul zilelor,
izolat şi tăcut,

negăsind niciodată
o metodă de a se exterioriza,

iar eu nu aveam încă
instrumentele pentru a-l ghida.

Nu am avut un nume
pentru condiția bunicului

până când am împlinit 20 de ani.

Urmând o specializare 
în terapia prin artă,

m-am orientat în mod natural
spre studiul traumei.

Și stând în clasă, învățând 
despre tulburarea de stres post-traumatic,

sau TSPT, pe scurt,

misiunea mea de a-i ajuta pe veteranii
care au suferit precum bunicul meu

a început să capete contur.

Am avut diverse nume
pentru stresul post-traumatic

de-a lungul istoriei războaielor:

dor de casă,

inima soldatului,

nevroză traumatică

privire pierdută, de exemplu.

Și în timp ce îmi continuam studiile,
a izbucnit un nou război,

iar datorită vestei de protecție moderne
și vehiculelor militare,

sodații supraviețuiau rănilor provocate
de explozii așa cum nu reuşeau înainte.

Dar rănile invizibile 
atingeau niveluri noi

și asta i-a determinat
pe doctorii și cercetătorii militari

să încerce să înțeleagă efectele
leziunilor cerebrale traumatice

sau LCT și TSPT asupra creierului.

Datorită progreselor tehnologice
și neuroimagistice,

acum știm că există un blocaj real
în aria lui Broca

sau aria vorbirii din creier,
după ce un individ experienţiază trauma.

Această schimbare fiziologică,

sau mutismul terorii,
așa cum a fost numită adesea,

împreună cu stigma sănătăţii mintale,

teama de a fi judecat
sau neînţeles

sau chiar posibilitatea de a fi retras
din misiunile actuale,

a condus la zbuciumări invizibile
ale militarilor noştri, bărbați și femei.

Generații după generații de veterani

au ales să nu vorbească
despre experiențele lor

şi să sufere în tăcere.

Am trăit o mare provocare
la primul meu loc de muncă

ca terapeut prin artă la cel mai mare
centru medical militar național,

Walter Reed.

După ce am lucrat câțiva ani
cu pacienţii unei unităţi de psihiatrie

am fost transferată la Centrul
Național de Reabilitare, NICoE,

lider în îngrijirea traumelor
militarilor activi.

Acum credeam în terapia prin artă,

dar trebuia să-i conving pe militari,

bărbați mari, duri, puternici, masculini

și câteva femei

să dea o șansă artei
ca tratament psihoterapeutic.

Rezultatele au fost spectaculoase.

Lucrări de artă vii, simbolice

sunt create de militarii noștri, 
bărbați și femei,

și fiecare lucrare de artă 
spune o poveste.

Am observat că procesul 
terapiei prin artă ocolește

componenta limbajului vorbit în creier.

Exprimarea artistică accesează aceleași
arii senzoriale care codifică și trauma.

Militarii pot folosi exprimarea artistică
pentru a lucra cu experiențele lor

într-un mod neamenințător.

După aceea pot ataşa cuvinte
creațiilor lor fizice,

reintegrând emisfera cerebrală 
stângă cu cea dreaptă.

Am văzut că acest lucru funcționează
cu toate formele artistice:

desen, pictură, colaj -

dar ceea ce pare să aibă
cel mai mare impact

este confecționarea de măști.

În sfârşit, aceste răni invizibile
nu numai că au un nume,

dar au și o față.

Și când militarii confecţionează
aceste măști,

acest lucru le permite să facă față
literalmente, traumei lor.

Și e uimitor cât de des
le permite acest lucru

să avanseze și să înceapă să se vindece.

Vă amintiți de FÎDB?

Aceasta a fost o experiență reală
pentru unul din pacienții mei

și când el a creat masca sa,

a fost capabil să învingă
acea imagine chinuitoare.

Iniţial, a fost un proces
copleșitor pentru militar,

dar a reușit să se gândească
la FÎDB ca la o mască

și nu ca la rana sa interioară

și de fiecare dată 
când se încheia o sesiune,

îmi înmâna masca spunându-mi:
„Melissa, ai grijă de ea”.

După un timp, am plasat FÎDB
într-o cutie pentru a o păstra.

Şi când militarul a trebuit
să plece din centru,

a ales să o lase acolo.

Un an mai târziu, 
mai văzuse FÎDB doar de două ori

și în ambele dăţi FÎDB zâmbea

și militarul nu s-a mai simțit anxios.

Acum, ori de câte ori e bântuit
de vreo amintire traumatică,

el continuă să picteze.

De fiecare dată când pictează
aceste imagini deranjante,

le vede mai rar, sau chiar deloc.

Filozofii ne-au spus de mii de ani

că puterea de a crea

e foarte strâns legată
de puterea de a distruge.

Acum, știința ne demonstrează
că partea creierului

care înregistrează o rană traumatică

poate fi aceeași parte a creierului
în care începe şi vindecarea.

Iar terapia prin artă ne arată
cum să facem acea legătură.

I-am cerut unuia din militarii noștri

să descrie cum confecționarea de măști
i-a influențat tratamentul

și iată ce a avut de spus.

(Video) Militar:
Cumva te pierzi în confecționarea măștii;

te pierzi prin desen

și pentru mine,
pur şi simplu a eliberat blocajul,

așa că am fost capabil să o fac.

Și când am privit-o după două zile,
era ca şi cum:

„Dumnezeule, asta e imaginea,
asta e cheia, asta e engima”

şi apoi, de acolo a pornit.

Adică, de atunci,
tratamentul meu a avut efect,

deoarece toți îmi spuneau:
„Kurt, explică asta, explică asta”.

Și pentru prima dată în 23 de ani,

am putut să vorbesc deschis
despre asta, oricui.

Aș putea să îți vorbesc despre asta
chiar acum dacă aș dori,

deoarece m-a eliberat.

E uimitor.

Și mi-a permis să pun 23 de ani
de TSPT și ... LCT la un loc,

lucru care nu s-a mai întâmplat înainte.

Scuze.

În ultimii cinci ani,
am făcut peste 1000 de măşti.

E uimitor, nu?

Mulțumesc.

(Aplauze)

Aș fi dorit să pot împărtăși
acest proces cu bunicul meu,

dar știu că ar fi fost încântat

de faptul că găsim modalități

pentru a-i ajuta pe militarii
de azi și de mâine să se vindece

și de faptul că găsim resurse
în interiorul lor,

resurse pe care le pot accesa

pentru a se vindeca.

Mulțumesc.

(Aplauze)