Pentru ochiul uman, noaptea lumea este un fundal gri lipsit de formă. Multe animale nocturne, pe de altă parte, trăiesc într-o lume bogată şi variată, plină de detalii, forme şi culori. Ce separă, atunci, moliile de oameni? Moliile şi multe alte animale nocturne văd noaptea deoarece ochii lor sunt adaptaţi să compenseze pentru lipsa luminii. Toţi ochii, nocturni sau nu, depind de fotoreceptorii din retină pentru a detecta particule de lumină, cunoscute ca fotoni. Fotoreceptorii raportează informaţia despre aceşti fotoni altor celule din retină şi creier. Creierul cerne acea informaţie şi o foloseşte să construiască o imagine a mediului înconjurător pe care ochiul îl percepe. Cu cât lumina e mai puternică, cu atât mai mulţi fotoni ating ochiul. Într-o zi însorită, mai mult de 100 de milioane de fotoni sunt disponibili ochiului decât într-o noapte înnorată şi lipsită de lumina Lunii. Fotonii nu numai că sunt mai puţin numeroşi în întuneric, dar şi ating ochiul într-un mod mai puţin sigur. Asta înseamnă că informaţia pe care fotoreceptorii o colectează va varia în timp, la fel și calitatea imaginii. În întuneric, încercarea de a detecta dispersarea fotonilor sosiți la întâmplare e prea dificillă pentru ochii majorităţii animalelor diurne. Dar pentru creaturile nopţii, e doar un aspect legat de adaptare. Una dintre aceste adaptări este mărimea. De exemplu tarsierul, cu globii oculari la fel de mari ca și creierul, cei mai mari ochi în comparaţie cu mărimea capului dintre toate mamiferele. Dacă oamenii ar avea acelaşi raport ochi-creier, ochii noştri ar fi de mărimea grapefruitului. Globii măriţi ai tarsierului nu au evoluat ca să-l facă mai drăguţ, ci ca să capteze cât de multă lumină posibil. Ochii mai mari au deschideri mai mari, numite pupile, şi lentile mai mari, lăsând mai multă lumină să se concentreze pe receptori. În timp ce tarsierii scanează scena nocturnă cu pupilele lor enorme, pisicile folosesc ochii strălucitori pentru acelaşi lucru. Ochii pisicilor îşi iau lumina dintr-o structură numită tapetum lucidum care stă în spatele fotoreceptorilor. Această structură e făcută din straturi de celule similare cu oglinda ce conţin cristale care trimit lumina receptată înapoi către fotoreceptori şi în afara ochiului. Rezultatul e o strălucire stranie şi le dă fotoreceptorilor o a doua şansă de a detecta protoni. De fapt, acest sistem a inspirat ochii de pisică pe care-i folosim în circulaţie. Broaştele râioase, pe de altă parte, s-au adaptat la încet. Ei pot forma o imagine chiar dacă doar un proton pe secundă le atinge fotoreceptorul. Obţin asta cu fotoreceptori care sunt de 25 de ori mai înceţi decât ai oamenilor. Asta înseamnă că broaştele pot colecta fotoni pentru cel mult patru secunde, lăsându-i să adune mult mai mulţi decât pot ochii noştri la fiecare interval vizual de timp. Dezavantajul e că aceasta face broaştele să reacţioneze foarte încet deoarece primesc o nouă imagine doar o dată la patru secunde. Din fericire, s-au obişnuit cu vânarea prăzii lente. Între timp, noaptea zumzăie de insecte, ca moliile șoim, care-și văd florile preferate în culori, chiar şi în timpul unei nopţi înstelate. Reuşesc asta printr-o mişcare surprinzătoare - eliminând detaliile din percepţia lor vizuală. Informaţia din fotoreceptorii vecini e grupată în creierele lor, așa că prinderea fotonilor din fiecare grup e mai mare în comparaţie cu receptorii individuali. Totuşi, gruparea fotoreceptorilor pierde detaliile din imagini, deoarece detaliile mici cer o grilă fină de fotoreceptori, fiecare detectând fotoni dintr-un punct mic din spaţiu. Secretul e să echilibreze nevoia de fotoni cu pierderea detaliului pentru a-şi găsi florile. Fie că ochii sunt înceţi, enormi, strălucitori sau aspri, e combinaţia acestor adaptări biologice care le dă animalelor nocturne puterile vizuale unice. Imaginează-ţi cum ar fi să vezi prin ochii lor lumea care se trezeşte când Soarele apune.