Să mergem spre sud. Cu toții mergeți, de fapt, spre sud. Pe-aici se merge spre sud. Și, dacă ieșiți prin spatele sălii și mai mergeți 8000 de kilometri, veți ajunge la fel de în sud ca de oriunde altundeva de pe Pământ: chiar la Polul Sud. Nu sunt explorator, nu sunt ecologist. Sunt doar un supraviețuitor, și pozele pe care vi le arăt aici sunt imagini ale pericolului. Reprezintă topirea gheții la Poli, Sud și Nord. Doamnelor și domnilor, trebuie să ascultăm ce ne spun aceste locuri, pentru că, altfel, vom ajunge la propria supraviețuire, aici, pe planeta Pământ. Am înfruntat din plin aceste locuri, iar să mergi peste oceanul de gheață ce se topește este, fără îndoială, cel mai înspăimântător lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Antarctica este un loc atât de plin de speranță. Este protejată prin Tratatul Antarcticii, semnat în 1959. În 1991, a intrat în vigoare un acord pe 50 de ani ce interzice orice fel de explorarea în Antarctica. Acest acord ar pute fi schimbat, înlocuit sau chiar abandonat începând cu anul 2041. Doamnelor și domnilor, oamenii departe spre nord de aici, în Arctica deja profită de gheața care se topește, prin explorarea resurselor din zone ce fuseseră acoperite de gheață timp de cel putin 10-, 20-, 30.000, 100.000 de ani. De ce nu pot să pună totul cap la cap și să se întrebe: „De ce se topește, de fapt, gheața?” Antarctica este un loc uluitor, și am lucrat din greu în ultimii 23 de ani în scopul de a mă asigura că ce se întâmplă în Nord nu se întâmplă și nu se va întâmpla niciodată în Sud. Cum a început totul? Pentru mine a început la vârsta de 11 ani. Uitați-vă la freză. E un pic ciudată? (Râsete) La 11 ani am fost inspirat de adevărații exploratori să-mi doresc să devin primul om care să meargă la ambii Poli. Mi s-a părut incredibil de însuflețitor, astfel că ideea de a deveni un „călător polar” a mers destul de bine cu petrecerile și întâlnirile cu fetele din facultate. Asta a fost și mai însuflețitor. După șapte ani de strângere de fonduri, șapte ani în care mi s-a spus „nu”, șapte ani în care familia mi-a sugerat să merg la consiliere și să cer ajutorul unui psihiatru, în final, cei trei ne-am trezit înaintând spre Polul Sud Geografic, pe cel mai lung traseu neasistat făcut vreodată pe Pământ. În această poza, stăm pe o suprafață de mărimea Statelor Unite ale Americii și suntem pe cont propriu. Nu putem comunica prin radio, nu putem cere ajutor. Sub noi, 90% din gheața întregii planete, 70% din întreaga resursă de apă dulce. Stăm pe ea. Iată forța Antarcticii. În această călătorie, am înfruntat pericolul crevaselor, frigul extrem, atât de mare încât transpirația îngheța sub haine, îți pot crăpa dinții, îți poate îngheța apa în ochi. Să zicem doar că a fost un pic răcoare. (Râsete) După 70 de zile teribile, am ajuns la Polul Sud. Am reușit. Dar ceva mi s-a întâmplat în acea călătorie de 70 de zile, în 1986, asta m-a adus aici și m-a afectat. Cele 70 de zile mi-au afectat ochii ce și-au schimbat culoarea. Fețele ne erau arse. Pielea se sfâșia și ne întrebam de ce. Când ne-am întors acasă, cei de la NASA ne-au spus că a fost descoperită o gaură în stratul de ozon de-asuprea Polului Sud, și că noi mersesem pe sub ea, chiar în anul în care fusese descoperită. Razele ultraviolete au atins gheața și s-au reflectat arzându-ne ochii, sfâșiindu-ne fețele. A fost un pic șocant -- (Râsete) -- și m-a pus pe gânduri. Aici suntem în 1989, ne îndreptam spre nord. 60 de zile, cu fiecare pas mai departe de siguranța piciorului pe pământ, pe un ocean înghețat. Era, din nou, extrem de frig. Aici sunt eu intrând în cort după o baie la -60 de grade Celsius. Dacă vă spune cineva vreodată „Mi-e frig” -- (Râsete) -- și arată așa, chiar îi este frig. (Aplauze) Și, la 1000 de kilometri distanță de siguranța piciorului pe pământ, dezastrul lovește. Oceanul Arctic se topește sub noi cu patru luni înainte de data la care s-a întâmplat vreodată și suntem la 1000 de kilometri de un loc sigur. Gheața se crapă în jurul nostru, pârâind, și mă gândesc: „O sa murim?” Dar, în acea zi, mi s-a aprins un beculeț dându-mi seama că la nivel mondial, suntem într-o situație de viață și de moarte. Și acel sentiment n-a dispărut o clipă în ultimii 25 de ani. Atunci trebuia să mergem sau muream. Și nu e ca-ntr-un show de supraviețuire la TV. Când ne merge rău, e pe viață și pe moarte, iar curajosului nostru afro-american, Daryl, cel care a fost primul american care a mers la Polul Nord, i-a dispărut călcâiul de la degerături, în neant. A trebuit să continue și asta a făcut, iar după 60 de zile pe gheață, eram la Polul Nord. Reușisem. Da, am fost primul om din istorie suficient de idiot să meargă la ambii Poli, dar a fost succesul nostru. Și, din păcate, întoarcerea acasă nu a fost deloc distractivă. Ajunsesem la un nivel foarte jos. Să reușești în ceva este adesea mai greu decât să îl faci doar să se întâmple. Eram gol, singur, distrus financiar. Eram fără speranță, iar speranța a venit sub forma marelui Jeacques Cousteau. El m-a inspirat să iau asupra mea misiunea pentru 2041. Iar Jacques mi-a dat instrucțiuni clare: Implică-i pe liderii lumii, vorbește cu lumea industriei și afacerilor și, mai presus de orice, Rob, însuflețește-i pe tineri pentru că ei o să decidă viitorul conservării Antarcticii. Cât despre liderii lumii, am fost la fiecare conferință a Pământului, la toate trei, cu iahtul nostru curajos, 2041, de două ori la Rio, o dată în '92, o dată în 2012, și pentru Conferința Pământului din Johannesburg, am făcut cea mai lungă călătorie făcută vreodată pe șosea cu un iaht, 13.000 de kilometri în jurul Africii de Sud, făcând tot ce puteam pentru a însufleți peste un milion de tineri în legătură cu 2041 și mediul înconjurător. În ultimii 11 ani, am dus peste 1.000 de oameni din industrie și afaceri, femei și bărbați din companii, studenți din întreaga lume, în Antarctica și, în timpul acestor călătorii, am reușit să scoatem peste 1.500 de tone de deșeuri de metal lăsate în Antarctica. Ne-a luat opt ani asta și sunt foarte mândru deoarece am reciclat totul aici, în America de Sud. De mic, mama mi-a trezit interesul pentru reciclare. Uite-o! Și mama... (Aplauze) ...mama încă reciclează deși are 100 de ani. Nu-i așa că e fantastic? (Aplauze) Și când -- îmi iubesc mama. (Râsete) Dar când s-a născut mama, populația planetei era de numai 1,8 miliarde și, vorbind de miliarde, am luat cu noi tineri din industrie și afaceri din India și din China. Sunt națiuni ce schimbă regulile jocului care vor fi extrem de importante în decizia despre conservarea Antarcticii. De necrezut, am motivat femei să vină din Orientul Mijlociu și să-și reprezinte, adesea pentru prima dată, țările în Antarctica. Niște oameni fantastici! Atât de motivați! A avea grijă de Antarctica înseamnă să creezi o legătură între oameni și locul acesta extraordinar, să formezi o relație, să formezi un pic de iubire. Este un privilegiu să mergi în Antarctica, nu se poate povesti! Mă simt atât de norocos, am fost de 35 de ori, iar toți cei care vin cu noi se întorc mari partizani, nu doar ai Antarcticii, ci și ai problemelor locale, de rezolvat pentru țara lor. S-o luăm de la capăt: topirea gheții la Polul Nord și Polul Sud. Nu sunt vești bune. NASA ne-a informat acum șase luni că, în vestul Antarcticii, calota de gheață se dezintegrează. Suprafețe imense de gheață -- priviți cât de mare este Antarctica comparată chiar cu America de Sud -- suprafețe imense de gheață se desprind din Antarctica, de dimensiunea unor țări mai mici. NASA a făcut calcule, nivelul mării va crește, este cert, cu un metru în următorii 100 de ani, timpul cât a trăit mama pe Pământ. Se va întâmpla și mi-am dat seama că supraviețuirea noastră aici e legată de conservarea Antarcticii. Și există o soluție foarte simplă. Dacă am folosi cu-adevărat mai multă energie regenerabilă, dacă am folosi-o mai eficient în mod real, folosind diversele sursele de energie mai curat, n-ar mai exista niciun motiv financiar pentru a exploata Antarctica. N-ar avea sens din punct de vedere financiar și, administrând mai bine energia, am putea chiar diminua, poate chiar opri, topirea rapidă gheții care ne amenință. Este o mare provocare, cum să îi răspundem? Trebuie să mai mergem odată înapoi, pentru ultima dată. La sfârșitul anului viitor, vom merge înapoi la Polul Sud Geografic, acolo unde am ajuns pe jos acum 30 de ani, și vom reface traseul de 1.600 de kilometri, dar de data asta folosind doar energie reciclabilă pentru a supraviețui. Vom parcurge aceleași calotă de gheață care se topește dedesubt, sperând să inspirăm lumea pentru găsirea unei soluții. Acesta este fiul meu, Barney. Vine cu mine. Este hotărât să meargă împreunnă cu tatăl său și el va traduce aceste mesaje prin care va însufleții gândirea tinerilor viitori conducători. Sunt foarte mândru de el. Bravo ție, Barney. Doamnelor și domnilor, un supraviețuitor -- și sunt bun la asta -- un supraviețuitor, când vede o problemă, nu zice „Fie ce-o fi!” Un supraviețuitor vede o problemă și o rezolvă înainte ca ea să devină o amenințare. Avem 27 de ani să ocrotim Antarctica. Antarctica este a noastră, a tuturor. Cu toții suntem responsabili. Faptul că nu e a nimănui în particular ar putea însemna că vom reuși. Antarctica este o datorie morală a zăpezii și, pe o partea a acesteia, trebuie să luptăm, să luptăm din greu pentru acest loc frumos, încă virgin, rămas pe Pământ. Știu că este posibil. Vom reuși. Vă las cu aceste cuvinte ale lui Goethe. Am încercat să trăiesc inspirat de ele. „De poți face sau să visezi că poți, începe acum, pentru că îndrăzneala cuprinde puterea, magia și geniul.” Mult succes tuturor! Mulțumesc foarte mult! (Aplauze)