Să mergem spre sud.
Cu toții mergeți, de fapt, spre sud.
Pe-aici se merge spre sud.
Și, dacă ieșiți prin spatele sălii
și mai mergeți 8000 de kilometri,
veți ajunge la fel de în sud ca de
oriunde altundeva de pe Pământ:
chiar la Polul Sud.
Nu sunt explorator,
nu sunt ecologist.
Sunt doar un supraviețuitor,
și pozele pe care vi le arăt aici
sunt imagini ale pericolului.
Reprezintă topirea gheții
la Poli, Sud și Nord.
Doamnelor și domnilor,
trebuie să ascultăm
ce ne spun aceste locuri,
pentru că, altfel, vom ajunge
la propria supraviețuire,
aici, pe planeta Pământ.
Am înfruntat din plin aceste locuri,
iar să mergi peste oceanul
de gheață ce se topește
este, fără îndoială,
cel mai înspăimântător lucru
care mi s-a întâmplat vreodată.
Antarctica este un loc
atât de plin de speranță.
Este protejată prin Tratatul Antarcticii,
semnat în 1959.
În 1991, a intrat în vigoare
un acord pe 50 de ani
ce interzice orice fel
de explorarea în Antarctica.
Acest acord ar pute fi schimbat,
înlocuit sau chiar abandonat
începând cu anul 2041.
Doamnelor și domnilor,
oamenii departe spre nord
de aici, în Arctica
deja profită
de gheața care se topește,
prin explorarea resurselor din zone
ce fuseseră acoperite de gheață
timp de cel putin 10-, 20-, 30.000,
100.000 de ani.
De ce nu pot să pună totul cap la cap
și să se întrebe: „De ce
se topește, de fapt, gheața?”
Antarctica este un loc uluitor,
și am lucrat din greu
în ultimii 23 de ani în scopul
de a mă asigura
că ce se întâmplă în Nord
nu se întâmplă și nu se va
întâmpla niciodată în Sud.
Cum a început totul?
Pentru mine a început la vârsta de 11 ani.
Uitați-vă la freză.
E un pic ciudată? (Râsete)
La 11 ani am fost inspirat
de adevărații exploratori
să-mi doresc să devin primul om
care să meargă la ambii Poli.
Mi s-a părut incredibil de însuflețitor,
astfel că ideea de a deveni
un „călător polar”
a mers destul de bine cu petrecerile
și întâlnirile cu fetele din facultate.
Asta a fost și mai însuflețitor.
După șapte ani de strângere de fonduri,
șapte ani în care mi s-a spus „nu”,
șapte ani în care familia mi-a sugerat
să merg la consiliere
și să cer ajutorul unui psihiatru,
în final, cei trei ne-am trezit
înaintând spre Polul Sud Geografic,
pe cel mai lung traseu neasistat
făcut vreodată pe Pământ.
În această poza, stăm pe o suprafață
de mărimea Statelor Unite ale Americii
și suntem pe cont propriu.
Nu putem comunica prin radio,
nu putem cere ajutor.
Sub noi, 90% din gheața întregii planete,
70% din întreaga resursă de apă dulce.
Stăm pe ea.
Iată forța Antarcticii.
În această călătorie, am înfruntat
pericolul crevaselor,
frigul extrem,
atât de mare încât transpirația
îngheța sub haine,
îți pot crăpa dinții,
îți poate îngheța apa în ochi.
Să zicem doar că a fost
un pic răcoare. (Râsete)
După 70 de zile teribile,
am ajuns la Polul Sud.
Am reușit.
Dar ceva mi s-a întâmplat
în acea călătorie de 70 de zile, în 1986,
asta m-a adus aici și m-a afectat.
Cele 70 de zile mi-au afectat ochii
ce și-au schimbat culoarea.
Fețele ne erau arse.
Pielea se sfâșia și ne întrebam de ce.
Când ne-am întors acasă,
cei de la NASA ne-au spus
că a fost descoperită
o gaură în stratul de ozon
de-asuprea Polului Sud,
și că noi mersesem pe sub ea,
chiar în anul în care fusese descoperită.
Razele ultraviolete au atins gheața
și s-au reflectat arzându-ne ochii,
sfâșiindu-ne fețele.
A fost un pic șocant --
(Râsete) --
și m-a pus pe gânduri.
Aici suntem în 1989,
ne îndreptam spre nord.
60 de zile, cu fiecare pas mai departe
de siguranța piciorului pe pământ,
pe un ocean înghețat.
Era, din nou, extrem de frig.
Aici sunt eu intrând în cort după
o baie la -60 de grade Celsius.
Dacă vă spune cineva vreodată
„Mi-e frig” -- (Râsete) --
și arată așa, chiar îi este frig.
(Aplauze)
Și, la 1000 de kilometri distanță
de siguranța piciorului pe pământ,
dezastrul lovește.
Oceanul Arctic se topește sub noi
cu patru luni înainte de data
la care s-a întâmplat vreodată
și suntem la 1000 de kilometri
de un loc sigur.
Gheața se crapă în jurul nostru, pârâind,
și mă gândesc: „O sa murim?”
Dar, în acea zi, mi s-a aprins un beculeț
dându-mi seama
că la nivel mondial, suntem într-o
situație de viață și de moarte.
Și acel sentiment n-a dispărut
o clipă în ultimii 25 de ani.
Atunci trebuia să mergem sau muream.
Și nu e ca-ntr-un show
de supraviețuire la TV.
Când ne merge rău,
e pe viață și pe moarte,
iar curajosului nostru
afro-american, Daryl,
cel care a fost primul american
care a mers la Polul Nord,
i-a dispărut călcâiul
de la degerături, în neant.
A trebuit să continue și asta a făcut,
iar după 60 de zile pe gheață,
eram la Polul Nord.
Reușisem.
Da, am fost primul om din istorie
suficient de idiot să meargă la ambii Poli,
dar a fost succesul nostru.
Și, din păcate, întoarcerea acasă
nu a fost deloc distractivă.
Ajunsesem la un nivel foarte jos.
Să reușești în ceva este adesea mai greu
decât să îl faci doar să se întâmple.
Eram gol, singur, distrus financiar.
Eram fără speranță,
iar speranța a venit sub forma
marelui Jeacques Cousteau.
El m-a inspirat să iau asupra mea
misiunea pentru 2041.
Iar Jacques mi-a dat instrucțiuni clare:
Implică-i pe liderii lumii, vorbește
cu lumea industriei și afacerilor
și, mai presus de orice, Rob,
însuflețește-i pe tineri
pentru că ei o să decidă
viitorul conservării Antarcticii.
Cât despre liderii lumii, am fost
la fiecare conferință a Pământului,
la toate trei, cu iahtul nostru curajos,
2041,
de două ori la Rio, o dată în '92,
o dată în 2012,
și pentru Conferința Pământului
din Johannesburg,
am făcut cea mai lungă călătorie
făcută vreodată pe șosea cu un iaht,
13.000 de kilometri
în jurul Africii de Sud,
făcând tot ce puteam pentru
a însufleți peste un milion de tineri
în legătură cu 2041
și mediul înconjurător.
În ultimii 11 ani, am dus
peste 1.000 de oameni
din industrie și afaceri,
femei și bărbați din companii,
studenți din întreaga lume,
în Antarctica
și, în timpul acestor călătorii,
am reușit să scoatem
peste 1.500 de tone de deșeuri de metal
lăsate în Antarctica.
Ne-a luat opt ani asta
și sunt foarte mândru
deoarece am reciclat totul aici,
în America de Sud.
De mic, mama mi-a trezit interesul
pentru reciclare.
Uite-o! Și mama...
(Aplauze)
...mama încă reciclează
deși are 100 de ani.
Nu-i așa că e fantastic?
(Aplauze)
Și când -- îmi iubesc mama.
(Râsete)
Dar când s-a născut mama,
populația planetei era
de numai 1,8 miliarde
și, vorbind de miliarde,
am luat cu noi tineri
din industrie și afaceri
din India și din China.
Sunt națiuni ce schimbă regulile jocului
care vor fi extrem de importante
în decizia despre conservarea Antarcticii.
De necrezut, am motivat femei
să vină din Orientul Mijlociu
și să-și reprezinte, adesea pentru
prima dată, țările în Antarctica.
Niște oameni fantastici! Atât de motivați!
A avea grijă de Antarctica
înseamnă să creezi o legătură între
oameni și locul acesta extraordinar,
să formezi o relație,
să formezi un pic de iubire.
Este un privilegiu să mergi în Antarctica,
nu se poate povesti!
Mă simt atât de norocos,
am fost de 35 de ori,
iar toți cei care vin cu noi
se întorc mari partizani,
nu doar ai Antarcticii,
ci și ai problemelor locale,
de rezolvat pentru țara lor.
S-o luăm de la capăt: topirea gheții
la Polul Nord și Polul Sud.
Nu sunt vești bune.
NASA ne-a informat acum șase luni
că, în vestul Antarcticii,
calota de gheață se dezintegrează.
Suprafețe imense de gheață --
priviți cât de mare este Antarctica
comparată chiar cu America de Sud --
suprafețe imense de gheață
se desprind din Antarctica,
de dimensiunea unor țări mai mici.
NASA a făcut calcule,
nivelul mării va crește,
este cert,
cu un metru în următorii 100 de ani,
timpul cât a trăit mama pe Pământ.
Se va întâmpla
și mi-am dat seama
că supraviețuirea noastră aici
e legată de conservarea Antarcticii.
Și există o soluție foarte simplă.
Dacă am folosi cu-adevărat
mai multă energie regenerabilă,
dacă am folosi-o mai eficient în mod real,
folosind diversele sursele de energie
mai curat,
n-ar mai exista niciun motiv financiar
pentru a exploata Antarctica.
N-ar avea sens
din punct de vedere financiar
și, administrând mai bine energia,
am putea chiar diminua,
poate chiar opri,
topirea rapidă gheții care ne amenință.
Este o mare provocare,
cum să îi răspundem?
Trebuie să mai mergem odată înapoi,
pentru ultima dată.
La sfârșitul anului viitor,
vom merge înapoi la Polul Sud Geografic,
acolo unde am ajuns pe jos acum 30 de ani,
și vom reface traseul
de 1.600 de kilometri,
dar de data asta folosind doar
energie reciclabilă pentru a supraviețui.
Vom parcurge aceleași calotă de gheață
care se topește dedesubt,
sperând să inspirăm lumea
pentru găsirea unei soluții.
Acesta este fiul meu, Barney.
Vine cu mine.
Este hotărât să meargă
împreunnă cu tatăl său
și el va traduce aceste mesaje
prin care va însufleții gândirea
tinerilor viitori conducători.
Sunt foarte mândru de el.
Bravo ție, Barney.
Doamnelor și domnilor, un supraviețuitor
-- și sunt bun la asta --
un supraviețuitor, când vede o problemă,
nu zice „Fie ce-o fi!”
Un supraviețuitor
vede o problemă și o rezolvă
înainte ca ea să devină o amenințare.
Avem 27 de ani să ocrotim Antarctica.
Antarctica este a noastră,
a tuturor.
Cu toții suntem responsabili.
Faptul că nu e a nimănui în particular
ar putea însemna că vom reuși.
Antarctica este o datorie morală a zăpezii
și, pe o partea a acesteia,
trebuie să luptăm,
să luptăm din greu pentru acest loc
frumos, încă virgin, rămas pe Pământ.
Știu că este posibil.
Vom reuși.
Vă las cu aceste cuvinte ale lui Goethe.
Am încercat să trăiesc inspirat de ele.
„De poți face sau să visezi că poți,
începe acum,
pentru că îndrăzneala cuprinde
puterea, magia și geniul.”
Mult succes tuturor!
Mulțumesc foarte mult!
(Aplauze)