Acum 10 ani am scris o carte cu titlul

„Ultimul nostru secol?”,
cu semnul întrebării.

Editura a șters semnul întrebării.

(Râsete)

Editura americană a schimbat titlul cărții

în „Ultima noastră oră”.

Americanii caută 
satisfacție imediată și invers.

(Râsete)

Tema cărții era următoarea:

Pământul există
de 45 de milioane de secole,

dar acest secol e deosebit;

este primul în care o specie, a noastră,
are viitorul planetei în mâinile sale.

În aproape toată istoria Pământului,
amenințările au venit din natură:

boli, cutremure, asteroizi și tot așa.

Dar de acum înainte,
pericolele cele mai mari le producem noi.

Şi nu mai e vorba doar de pericolul nuclear;

în lumea noastră interconectată
penele de rețea se pot propaga global;

zborul în avion poate răspândi pandemii
în toată lumea în câteva zile;

mass-media socială poate răspândi
panică și zvonuri

literalmente cu viteza luminii.

Ne facem prea multe griji 
despre riscurile minore:

accidente aeriene improbabile, 
substanțe cancerigene în mâncare,

doze reduse de radiații și altele.

Dar noi și stăpânii noștri politici

suferim de negarea
scenariilor catastrofice.

Din fericire, cele mai rele
nu s-au petrecut

și probabil nici nu se vor petrece.

Dar dacă un eveniment
e potențial devastator,

merită să plătim o asigurare substanțială

ca să ne protejăm,
chiar dacă e improbabil,

tot așa cum ne facem
asigurare de incendiu pentru casă.

Pe măsură ce știința oferă
mai multă putere și mai mari promisiuni,

reversul medaliei e din ce în ce
mai înfricoșător.

Devenim tot mai vulnerabili.

Peste câteva decenii,

milioane de oameni vor putea abuza
de progresele rapide din biotehnologie,

exact cum abuzează azi
de tehnologia informaticii.

Freeman Dyson, într-o prezentare la TED,

a prezis că noile generații de copii
vor proiecta și crea organisme noi

la fel de ușor cum se juca generația lui
cu setul de experimente de chimie.

Poate ideea e puțin
științifico-fantastică,

dar dacă măcar o parte din scenariu
va deveni realitate

ecologia și chiar specia noastră
sigur nu vor supraviețui mult neatinse.

De exemplu, unii ecologiști
extremiști consideră

că ar fi mai bine
pentru planeta noastră, pentru Gaea,

dacă ar fi mult mai puțini oameni.

Ce se va întâmpla când aceștia
vor stăpâni tehnica biologiei sintetice

care va fi larg răspândită până în 2050?

Până atunci și alte coșmaruri SF
ar putea să devină realitate

— roboți proști care dezertează
sau o rețea care capătă conștiință —

și să ne amenințe pe toți.

Ne putem feri de astfel de riscuri
prin legislație?

Sigur că trebuie să încercăm,
dar firmele sunt atât de concurențiale,

atât de globalizate
și se află sub atâta presiune comercială,

încât orice se poate face
se va face undeva,

orice ar spune legile.

E ca la droguri: încercăm să le limităm
prin legi, dar nu putem.

Satul global își va avea și el
proștii satului,

iar ei vor acționa la scară globală.

Cum spuneam și în carte, călătoria
prin acest secol va fi plină de hopuri.

Societatea noastră
s-ar putea să aibă și regrese.

Sunt 50% șanse pentru un regres grav.

Dar sunt oare posibile evenimente
care să fie încă și mai grave,

care ar putea să stingă viața complet?

Când a pornit
noul accelerator de particule

unii s-au întrebat îngrijorați
dacă nu va distruge planeta sau, mai rău,

dacă nu va rupe țesătura spațiului.

Din fericire, ni s-au putut da garanții.

Eu și alții am arătat că natura
a făcut deja aceleași experimente

de n-șpe milioane de ori până acum,
prin coliziuni de raze cosmice.

Sigur, oamenii de știință
trebuie să fie atenți

cu experimentele care generează condiții
fără precedent în mediul natural.

Biologii trebuie să evite
eliberarea potențial devastatoare

de agenți patogeni modificați genetic.

Și apropo, aversiunea noastră intensă

față de riscul de dezastre 
cu adevărat existențiale

depinde de o chestiune
filozofică și etică,

și anume aceasta.

Imaginați-vă două scenarii.

În scenariul A
se extermină 90% din omenire.

În scenariul B
omenirea se extermină 100%.

Cu cât e mai rău scenariul B decât A?

Unii ar zice cu 10% mai rău.

Numărul de cadavre e cu 10% mai mare.

Dar eu susțin că scenariul B
e incomparabil mai rău.

Ca astronom nu pot să cred că rasa umană
constituie sfârșitul istoriei.

Mai sunt 5 miliarde de ani
până își dă Soarele duhul,

iar universul poate dura o veșnicie.

Atunci evoluția de după omenire,

aici pe Pământ cât și undeva departe,

poate continua la fel de mult
ca procesul darwinist

care ne-a produs pe noi 
și poate fi chiar mai minunată.

În plus, de acum înainte
evoluția va fi mult mai rapidă,

la scara de timp a tehnologiei,
nu a selecției naturale.

Desigur, având în vedere
această miză imensă,

nu trebuie să acceptăm
nici măcar un risc de 1 la 1 miliard

ca dispariția rasei umane
să nimicească acest imens potențial.

Unele scenarii imaginate
ar putea fi științifico-fantastice,

dar altele pot fi îngrijorător de reale.

O maximă importantă spune că
nefamiliarul nu-i totuna cu improbabilul.

Tocmai de aceea la Universitatea Cambridge
înființăm un centru

pentru a studia cum vom atenua
aceste riscuri existențiale.

Credem că merită ca o mână de oameni
să analizeze aceste dezastre potențiale

și primim orice ajutor ni se oferă,

pentru că avem în grijă acest prețios
punct albastru într-un cosmos vast,

o planetă pe care o așteaptă
50 de milioane de secole.

Atunci hai să nu-i primejduim viitorul.

Aș dori să închei citând un mare
om de știință pe nume Peter Medawar.

Citez:

„Clopotele care bat pentru omenire
sunt ca tălăngile vitelor din Alpi.

Sunt legate la gâtul nostru,

și este vina noastră dacă nu scot
un sunet frumos și melodios.”

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)