Acum două luni, eu și fiii mei ne-am strâns în jurul unui telefon mobil ca să vedem în direct Premiile Jocurilor Video în marea seară a industriei. Au anunțat nominalizările la categoria „Game for Impact”, un premiu pentru un joc care să ofere un bun prilej de reflecție, cu un mesaj sau substrat social profund. Au deschis plicul și au citit titlul jocului nostru. Un premiu... pentru impact. A fost un pic ciudat, de fapt, deoarece am crezut mereu că dacă aș câștiga un asemenea premiu, ar avea un impact uriaș asupra vieții mele, dar mi-am dat seama că opusul e adevărat. Marile nopți, realizările -- toate se duc. Însă nopțile grele din viața mea au rămas și au influențat modul meu de a fi și ceea ce fac. În 2010, Joel, cel de-al treilea fiu al meu, a fost diagnosticat cu o tumoare cerebrală rară și agresivă. Și înainte ca acel an să ia sfârșit, doctorii ne-au invitat în cabinetul lor, pe mine și pe soțul meu și ne-au spus că tumoarea se întorsese, în ciuda celor mai agresive tratamente de chemoterapie și radioterapie care i s-au putut oferi. În acea noapte îngrozitoare, după ce am aflat că Joel ar mai fi avut de trăit în jur de patru luni, m-am pus lângă ceilalți doi copii în pat, atunci aveau cinci și trei ani și nu știam cam cât au priceput ei, așa că am început să le spun o poveste. Le-am povestit despre un cavaler foarte curajos pe nume Joel și despre lupta sa împotriva unui dragon fioros, pe nume Cancer. În fiecare noapte le povesteam câte un pic din poveste, dar nu am vrut niciodată să le spun sfărșitul. Le-am construit un context pe care să-l poată înțelege și am sperat ca rugăciunile să ne fie ascultate și să nu trebuiască să le spun că acel cavaler, care se lupta așa de curajos, a trebuit să renunțe și acum se poate odihni pe veci. Din fericire, nu a trebuit să termin povestea. Copiii mei au crescut cu ea. Joel a răspuns tratamentului paliativ mai bine decât ne-am așteptat, așa că, în loc de luni, am petrecut împreună ani de zile, învățând cum să iubim din toată inima copilul nostru pe moarte. Am învățat, totodată, să recunoaștem acel sentiment rușinos de a-i da înapoi un pic mai puțină iubire ca să ne ferim măcar de un pic de durere, până când vom fi ajuns la capătul drumului. Am reușit să ne depășim tendința de autoprotejare deoarece Joel merita să fie iubit chiar dacă acea iubire ne-ar fi sfâșiat. Lecția acelei vulnerabilități cumplite m-a schimbat... mai mult decât ar putea să mă schimbe orice premiu. Începusem să trăim cu ideea că Joel ar fi putut să trăiască și am început să creăm un joc video numit „Dragonul Cancer”. Era povestea lui Joel. Era povestea speranței din umbra morții. Era povestea credinței noastre, a îndoielilor și a conștientizării că lupta cu incertitudinile e parte din credință, poate chiar cea mai mare parte. A fost o poveste care a început cu un miracol și s-a sfârșit cu un memorial. (Muzică) (Chicotit) (Aplauze) (Muzică) (Video) Tatăl copilului: Să sări peste tot, asta îți place? (Chicotit) Iubesc chicotitul tău. (Muzică) (Chicotit) [Călătoria Speranței în Umbra Morții] [Dragonul Cancer] (Muzică) Când te joci „Dragonul Cancer”, te transformi într-un martor al vieții lui Joel, explorezi un peisaj emoționant, dai click ca să afli ce am simțit și prin ce am trecut noi ca familie. E senzația pe care o ai atunci când analizezi o poezie interactivă deoarece fiecare mecanism al jocului este o metaforă, și cu cât jucătorul se întreabă ce am vrut noi, ca designeri al jocului, să exprimăm și de ce, cu atât experiența lui devine mai bogată. Am luat vulnerabilitatea învățată de la Joel și am transpus-o în joc. Jucătorii se așteaptă ca jocul să se desfășoare ca o narațiune unde fiecare decizie luată e importantă și poate schimba traiectoria jocului. Am modificat acest principiu al designului de jocuri video, copleșind jucătorii cu o mulțime de decizii de luat, doar ca să descopere singuri că nu pot face absolut nimic ca să schimbe traiectoria vieții lui Joel. Iar ei resimt acea descoperire cu aceeași intensitate și disperare ca și noi, în nopțile când îl ținem pe Joel în brațe și ne rugam ore în șir, încăpățânându-ne să păstrăm speranța unui miracol pe care nu-l puteam crea. Cu toții am prefera să câștigăm, dar când descoperi că nu poți câștiga, ce îți menține interesul, în schimb? Niciodată nu am avut de gând să creez jocuri video, dar aceste momente ce ne-au schimbat viețile cu adevărat au fost consecința unei greutăți, nu rezultatul unui moment de glorie. Când am crezut că Joel ar fi putut să trăiască, l-am lasat pe soțul meu să se ocupe de designul jocului. Eu doar intervenem ici-colo cu o scenă sau două și niște sugestii, dar după noaptea în care Joel a murit, pasiunea, posibilitatea de a împărtăși cu alții viața lui Joel cu ajutorul jocului video, a fost ceva la care n-am putut rezista. Am început să scriu mai mult, să particip la ședințele de design ale echipei, să adăug mai multe idei și am ajutat la regizarea scenelor. Așa am descoperit că să creezi un joc video înseamnă să spui o poveste, dar cu un alt vocabular. Toate elementele imaginației și simbolismul sunt acolo, dar sunt legate de acțiunile jucătorului și de capacitatea de răspuns a sistemului. E o adevărată provocare. Trebuie să gândesc total diferit, dar iubesc ceea ce fac. Și nu aș fi știut acest lucru fără Joel. Poate v-a surprins puțin alegerea noastră de a împărtăși povestea unui cancer terminal printr-un joc video. Poate chiar gândiți același lucru ca mulți alții înaintea voastră: cancerul nu e un joc. Spuneți-i asta oricărui părinte cu un caz de cancer pediatric în familie, care a luat o mănușă chirurgicală și a umflat-o ca pe un balon, sau care a transformat o siringă într-o navă spațială, sau care și-a lăsat copilul să se dea pe suportul de perfuzii prin coridoarele spitalului, ca și cum ar fi fost o mașină de curse. Atunci când ai copii, totul e un joc. Și atunci când copilul tău trece prin ceva traumatizant, mai tare te străduiești să te asiguri că viața lui pare un joc, deoarece copiilor le e natural să exploreze lumea prin joacă. Deși cancerul poate răpi multe lucruri unei familii, nu ar trebui să ne ia și joaca. Dacă mă ascultați și încercați să vă imaginați o familie a cărei lume e clădită în totalitate în jurul copilului pe moarte și nu puteți să vedeți deloc bucurie în acea imagine, atunci am avut dreptate când am decis să vă spunem povestea noastră, deoarece acea perioadă din viața noastră a fost grea. Uneori cruntă, dar a fost și plină de speranță pură, iubire profundă și bucurie cum nu am mai trăit de atunci. Jocul nostru video a pornit de la tentativa de a arăta acea lume celor ce nu au mai trecut prin așa ceva, fiindcă nici noi nu ne-am putut imagina cum e până nu a devenit lumea noastră. Am făcut un joc video care e greu de jucat. Niciodată nu va deveni un blockbuster. Lumea va trebui să se pregătească să investească emoțional într-o poveste care sunt conștienți că le va frânge inimile. Dar când inimile noastre se frâng, se vindecă cu o putere diferită. Inima mea frântă se vindecă cu o compasiune nouă și mai profundă, cu dorința de a rămâne alături de cei ce suferă, pentru a asculta poveștile lor și a încerca să-i ajut să înțeleagă că nu sunt singuri. În noaptea în care „Dragonul Cancer" a câștigat Premiul pentru Impact, ne-am bucurat, am zâmbit și am vorbit despre Joel și despre impactul pe care l-a avut asupra vieții noastre în acele nopți grele și pline de speranță pe care le-am împărțit cu el când ne-a schimbat inimile și ne-a învățat atât de multe despre viață, iubire, credință și scop. Acel premiu nu va valora nicicând mai mult decât o simplă fotografie cu fiul meu, dar reprezintă viețile persoanelor asupra cărora viața lui a avut un impact, persoane ce nu le voi întâlni niciodată. Câteodată îmi scriu e-mailuri. Îmi spun că le e dor de Joel, chiar dacă nu l-au cunoscut. Îmi descriu lacrimile pe care le-au vărsat pentru fiul meu și povara mea devine puțin mai ușoară, știind că e împărțită cu un copil de zece ani care se uită pe YouTube la jocul nostru, sau cu un doctor care se joacă pe telefon într-un avion, sau cu un profesor care-l prezintă pe Joel studenților din primul an de filozofie. Am facut un joc video care e greu de jucat. Dar îmi pare bine, deoarece momentele cele mai grele din viața noastră ne schimbă mai mult decât orice obiectiv pe care l-am putea atinge. Tragedia aceasta mi-a schimbat inima mai mult decât realizarea oricărui vis. Mulțumesc. (Aplauze)