Vieţile noastre depind de o lume pe care nu o putem vedea. Gândiţi-vă la ce aţi făcut săptămâna asta. V-aţi uitat la televizor, aţi folosit GPS-ul, aţi verificat vremea sau chiar aţi luat masa? Toate aceste lucruri care ne fac viaţa posibilă se bazează în mod direct sau indirect pe sateliţi. Şi în timp ce ni se pare normal să beneficiem de serviciile oferite de sateliţi, aceştia merită atenţia noastră, pentru că lasă o amprentă permanentă asupra spaţiului pe care îl ocupă. Zilnic, oameni din întreaga lume se bazează pe infrastructura satelitară pentru a căuta informaţii, divertisment şi pentru a comunica. Monitorizăm agricultura şi mediul înconjurător, conectivitatea la internet, navigarea. Sateliţii sunt importanţi şi pentru funcţionarea pieţelor financiare şi energetice. Dar aceşti sateliţi pe care ne bazăm zi de zi au o existenţă limitată. Pot rămâne fără combustibil, se pot defecta, sau pot ajunge, în mod natural, la sfârşitul misiunii lor. În acel moment, acei sateliţi devin deşeuri în spaţiul cosmic, aglomerând mediul orbital. Imaginaţi-vă conducând pe autostradă într-o frumoasă zi de vară, pentru a vă rezolva treburile. Aveţi muzica dată tare, geamul deschis, şi vântul vă răvăşeşte părul. Vă simţiţi bine, nu? Totul merge bine până când, deodată, maşina se îneacă şi se opreşte chiar în mijlocul autostrăzii. Nu există altă soluţie decât de a lăsa maşina acolo unde este. Poate aţi avut noroc să o puteţi muta pe marginea şoselei, în afara traficului. Acum două ore, maşina voastră era folositoare şi vă bazaţi pe ea în viaţa de zi cu zi. Acum, este o bucată de metal inutilă ce ocupă loc pe o reţea de transport importantă. Imaginaţi-vă şoselele internaţionale ticsite cu autovehicule stricate ce încurcă traficul. Şi imaginaţi-vă resturile care ar fi împrăştiate peste tot în cazul unei coliziuni, mii de bucăţi mai mici ce devin noi obstacole. Aceasta este paradigma industriei sateliţilor. Sateliţii defecţi sunt lăsaţi să deorbiteze după foarte mulţi ani, sau sunt înlăturaţi temporar. În spaţiu nu există legi internaţionale care să ne oblige să ne curăţăm deşeurile. Primul satelit din lume, Sputnik I, a fost lansat în 1957, iar în acel an au fost doar trei încercări de lansare. După zeci de ani, multe ţări din întreaga lume au lansat mii de sateliţi pe orbită, numărul lansărilor urmând să crească în viitor, mai ales dacă luăm în considerare posibilitatea de a lansa OneWeb, „constelaţia" celor mai mult de 900 de sateliţi. Acum trimitem sateliţi pe diferite orbite în funcţie de utilitatea lor. Cel mai des, trimitem sateliţi pe orbita terestră joasă, dacă ne imaginăm suprafaţa Pământului, până la aproximativ 2000 km altitudine. Acolo, sateliţii sunt afectaţi de atmosfera Pământului, așa că orbitele lor se degradează în mod natural, în cele din urmă ajungând să ardă, probabil în douăzeci de ani de acum înainte. Un alt loc în care trimitem mulţi sateliţi este orbita geostaţionară la aproximativ 35.000 km altitudine. Aceşti sateliţi rămân nemişcaţi, în timp ce Pământul se roteşte, ceea ce face posibile telecomunicaţiile sau transmisiile TV, de exemplu. Aceşti sateliţii aflaţi pe orbite înalte pot rămâne acolo timp de secole. Şi mai există orbita numită „cimitirul", sinistra orbită cu resturi sau deşeuri, unde sunt plasaţi anumiţi sateliţi, la sfâşitul duratei de viaţă, pentru a-i scoate de pe orbitele operaţionale. Dintre cei aproape 7.000 de sateliţi lansaţi la sfârşitul anilor 1950, doar unu din şapte este operaţional în prezent, pe lângă sateliţii ce nu mai funcţionează, fiind şi sute de mii şi milioane de fragmente de mărimea unei mărgele sau mai mari, ce orbitează în jurul Pământului. Fragmentele sunt un risc major, atât pentru misiunile spaţiale, cât şi pentru sateliţii pe care ne bazăm în fiecare zi. Deoarece situaţia deşeurilor spaţiale este tot mai îngrijorătoare, s-au făcut eforturi naţionale şi internaţionale pentru a concepe standarde tehnice care să ajute la limitarea creării de noi deşeuri. De exemplu, este recomandat ca navetele aflate pe orbita terestră joasă să fie făcute să iasă de pe orbită în mai puţin de 25 de ani, dar şi aşa este prea mult, mai ales dacă un satelit este defect de ani de zile. Există directive ca navetele defecte de pe orbita geostaţionară să fie mutate pe orbita „cimitir". Dar aceste recomandări nu sunt impuse de legea internaţională, urmând ca ele să fie implementate prin mecanisme naţionale. Aceste recomandări nu sunt pe termen lung, nu sunt proactive, şi nici nu se referă la deşeurile deja existente. Ele sunt menite doar să limiteze crearea de noi deşeuri. Deşeurile spaţiale nu sunt responabilitatea nimănui. Muntele Everest reprezintă o comparaţie interesantă privind modul în care interacţionăm cu mediul înconjurător, acesta având nefericita onoare de a fi groapa de gunoi aflată la cea mai mare altitudine din lume. La zeci de ani după cucerirea celui mai înalt vârf din lume, tonele de gunoi lăsate în urmă de alpinişti au început să stârnească îngrijorare, şi poate că aţi citit în ziare că se speculează ideea ca Nepalul să impună alpiniştilor penalităţi şi obligaţii legale mult mai stricte. Desigur, scopul este de a-i convinge pe alpinişti să strângă în urma lor. Poate organizaţiile nonprofit îi vor plăti pe alpiniştii care recuperează deşeurile, sau poate că voluntarii vor organiza expediţii de strângere a gunoiului. Şi totuşi, mulţi alpinişti consideră că grupurile independente ar trebui să se autodisciplineze. Nu există un răspuns simplu, chiar şi eforturile bine intenţionate pentru conservare întâmpină adesea obstacole. Dar asta nu înseamnă că n-ar trebui să facem tot ce putem pentru a proteja mediul înconjurător de care depindem. Ca şi în cazul Everestului, izolarea şi lipsa unei infrastructuri adecvate a mediului orbital face eliminarea deşeurilor foarte dificilă. Dar nu putem atinge niveluri şi mai înalte şi să creăm o groapă de gunoi şi mai sus, una care să fie în afara lumii. Realitatea este că în spaţiu, componente defecte ale unui satelit pot fi reparate foarte greu şi cu cheltuieli foarte mari. Dar dacă am proiecta sateliţii mai inţelept? Ce ar fi dacă sateliţii, indiferent de ţara de producţie, ar trebui să se încadreze în standarde de reciclare, întreţinere sau de deorbitare activă? Cum ar fi dacă legile intenaţionale ar impune eliminarea sateliţilor ieşiţi din uz, în locul simplei lor mutări ca o soluţie temporară? Sau poate că producătorii de sateliţi ar trebui să plătească chiar și pentru a lansa un satelit pe orbită, banii plătiţi fiind returnaţi doar atunci când satelitul este distrus în mod corespunzător, sau o anumită cotă de deşeuri este curăţată. Poate că un satelit ar trebui să dispună de tehnologie care să-i accelereze deorbitarea. Sunt semne încurajatoare. Un exemplu este TechDemoSat-1 lansat de Marea Britanie în 2014, proiectat ca la ieşirea din uz să fie eliminat cu ajutorul unui dispozitiv de ancorare. Acest lucru este posibil pentru că satelitul este mic, dar sateliţii aflaţi pe orbite mai înalte sau mai întinse sau cei de mărimea unui autobuz şcolar, vor necesita alte opţiuni de eliminare. Ne-am putea gândi la lasere de mare putere, sau la remorcarea cu plase sau pripoane, oricât de extravagant ar suna asta acum. O altă posibilitate interesantă este idea unor remorchere sau a unor mecanici ai spaţiului. Imaginaţi-vă cum un braţ robotic de pe un remorcher spaţial ar putea repara componentele unui satelit, acestea devenind reutilizabile. Sau cum ar fi dacă acelaşi braț robotic ar putea reîncărca rezervorul unei navete spaţiale cu propulsie chimică ca şi cum am umple rezervorul propriei maşini? Reparaţiile şi mentenanţa robotizată ar putea prelungi viaţa a sute de sateliţi ce orbitează în jurul Pământului. Indiferent ce metode de eliminare a deşeurilor vom adopta, în mod evident, nu este doar o problemă tehnică. Legile şi principiile ce guvernează spaţiul trebuie reglementate. Pe scurt, încă nu reuşim să folosim spaţiul în mod viabil. Explorarea, inovarea modului nostru de a trăi şi de a lucra sunt lucruri ce ne definesc, şi în explorarea spaţiului depăşim cu adevărat limitele împuse pe Pământ. Dar pe măsură ce depăşim limitele în numele ştiinţei şi inovaţiei, să nu uităm că suntem răspunzători pentru impactul nostru asupra mediului. Indiscutabil, orbita terestră joasă şi cea geostaţionară sunt ticsite şi nu putem continua să lansăm noi sateliţi care să-i înlocuiască pe cei defecţi, fără a-i gestiona corespunzător, aşa cum n-am lăsa o maşină stricată în mijlocul autostrăzii. Când veţi folosiţi telefonul, veţi verifica vremea sau veţi folosi GPS-ul, gândiţi-vă la tehnologia satelitară care face posibile aceste activităţi. Gândiţi-vă şi la impactul sateliţilor asupra mediului din jurul Pământului şi răspândiţi mesajul că împreună trebuie să ne diminuăm impactul. Orbita Pământului este uluitor de frumoasă şi este poarta noastră spre explorare. Este de datoria noastră s-o păstrăm neschimbată. Vă mulţumesc. (Aplauze)