Vieţile noastre depind de o lume
pe care nu o putem vedea.
Gândiţi-vă la ce aţi făcut săptămâna asta.
V-aţi uitat la televizor,
aţi folosit GPS-ul,
aţi verificat vremea
sau chiar aţi luat masa?
Toate aceste lucruri
care ne fac viaţa posibilă
se bazează în mod direct sau indirect
pe sateliţi.
Şi în timp ce ni se pare normal
să beneficiem de serviciile
oferite de sateliţi,
aceştia merită atenţia noastră,
pentru că lasă o amprentă permanentă
asupra spaţiului pe care îl ocupă.
Zilnic, oameni din întreaga lume
se bazează pe infrastructura satelitară
pentru a căuta informaţii, divertisment
şi pentru a comunica.
Monitorizăm agricultura
şi mediul înconjurător,
conectivitatea la internet,
navigarea.
Sateliţii sunt importanţi
şi pentru funcţionarea pieţelor
financiare şi energetice.
Dar aceşti sateliţi
pe care ne bazăm zi de zi
au o existenţă limitată.
Pot rămâne fără combustibil,
se pot defecta,
sau pot ajunge, în mod natural,
la sfârşitul misiunii lor.
În acel moment, acei sateliţi
devin deşeuri în spaţiul cosmic,
aglomerând mediul orbital.
Imaginaţi-vă conducând pe autostradă
într-o frumoasă zi de vară,
pentru a vă rezolva treburile.
Aveţi muzica dată tare,
geamul deschis,
şi vântul vă răvăşeşte părul.
Vă simţiţi bine, nu?
Totul merge bine
până când, deodată,
maşina se îneacă şi se opreşte
chiar în mijlocul autostrăzii.
Nu există altă soluţie
decât de a lăsa maşina
acolo unde este.
Poate aţi avut noroc
să o puteţi muta pe marginea şoselei,
în afara traficului.
Acum două ore,
maşina voastră era folositoare
şi vă bazaţi pe ea în viaţa de zi cu zi.
Acum, este o bucată
de metal inutilă
ce ocupă loc pe o reţea
de transport importantă.
Imaginaţi-vă şoselele internaţionale
ticsite cu autovehicule stricate
ce încurcă traficul.
Şi imaginaţi-vă resturile
care ar fi împrăştiate peste tot
în cazul unei coliziuni,
mii de bucăţi mai mici
ce devin noi obstacole.
Aceasta este paradigma
industriei sateliţilor.
Sateliţii defecţi
sunt lăsaţi să deorbiteze
după foarte mulţi ani,
sau sunt înlăturaţi temporar.
În spaţiu nu există legi internaţionale
care să ne oblige să ne curăţăm deşeurile.
Primul satelit din lume, Sputnik I,
a fost lansat în 1957,
iar în acel an au fost
doar trei încercări de lansare.
După zeci de ani,
multe ţări din întreaga lume
au lansat mii de sateliţi pe orbită,
numărul lansărilor
urmând să crească în viitor,
mai ales dacă luăm
în considerare posibilitatea
de a lansa OneWeb, „constelaţia"
celor mai mult de 900 de sateliţi.
Acum trimitem sateliţi pe diferite orbite
în funcţie de utilitatea lor.
Cel mai des, trimitem sateliţi
pe orbita terestră joasă,
dacă ne imaginăm suprafaţa Pământului,
până la aproximativ 2000 km altitudine.
Acolo, sateliţii sunt afectaţi
de atmosfera Pământului,
așa că orbitele lor se degradează
în mod natural,
în cele din urmă ajungând să ardă,
probabil în douăzeci de ani
de acum înainte.
Un alt loc în care trimitem mulţi sateliţi
este orbita geostaţionară
la aproximativ 35.000 km altitudine.
Aceşti sateliţi rămân nemişcaţi,
în timp ce Pământul se roteşte,
ceea ce face posibile telecomunicaţiile
sau transmisiile TV, de exemplu.
Aceşti sateliţii aflaţi pe orbite înalte
pot rămâne acolo timp de secole.
Şi mai există orbita numită „cimitirul",
sinistra orbită cu resturi sau deşeuri,
unde sunt plasaţi anumiţi sateliţi,
la sfâşitul duratei de viaţă,
pentru a-i scoate
de pe orbitele operaţionale.
Dintre cei aproape 7.000 de sateliţi
lansaţi la sfârşitul anilor 1950,
doar unu din şapte
este operaţional în prezent,
pe lângă sateliţii ce nu mai funcţionează,
fiind şi sute de mii şi milioane
de fragmente
de mărimea unei mărgele sau mai mari,
ce orbitează în jurul Pământului.
Fragmentele sunt un risc major,
atât pentru misiunile spaţiale,
cât şi pentru sateliţii
pe care ne bazăm în fiecare zi.
Deoarece situaţia deşeurilor spaţiale
este tot mai îngrijorătoare,
s-au făcut eforturi naţionale
şi internaţionale
pentru a concepe standarde tehnice
care să ajute la limitarea
creării de noi deşeuri.
De exemplu, este recomandat
ca navetele aflate
pe orbita terestră joasă
să fie făcute să iasă de pe orbită
în mai puţin de 25 de ani,
dar şi aşa este prea mult,
mai ales dacă un satelit
este defect de ani de zile.
Există directive ca navetele defecte
de pe orbita geostaţionară
să fie mutate pe orbita „cimitir".
Dar aceste recomandări
nu sunt impuse de legea internaţională,
urmând ca ele să fie implementate
prin mecanisme naţionale.
Aceste recomandări nu sunt pe termen lung,
nu sunt proactive,
şi nici nu se referă
la deşeurile deja existente.
Ele sunt menite doar să limiteze
crearea de noi deşeuri.
Deşeurile spaţiale nu sunt
responabilitatea nimănui.
Muntele Everest reprezintă
o comparaţie interesantă
privind modul în care interacţionăm
cu mediul înconjurător,
acesta având nefericita onoare de a fi
groapa de gunoi aflată la cea
mai mare altitudine din lume.
La zeci de ani după cucerirea
celui mai înalt vârf din lume,
tonele de gunoi
lăsate în urmă de alpinişti
au început să stârnească îngrijorare,
şi poate că aţi citit în ziare
că se speculează ideea
ca Nepalul să impună alpiniştilor
penalităţi şi obligaţii legale
mult mai stricte.
Desigur, scopul este
de a-i convinge pe alpinişti
să strângă în urma lor.
Poate organizaţiile nonprofit îi vor plăti
pe alpiniştii care recuperează deşeurile,
sau poate că voluntarii vor organiza
expediţii de strângere a gunoiului.
Şi totuşi, mulţi alpinişti consideră
că grupurile independente
ar trebui să se autodisciplineze.
Nu există un răspuns simplu,
chiar şi eforturile bine intenţionate
pentru conservare
întâmpină adesea obstacole.
Dar asta nu înseamnă că n-ar trebui
să facem tot ce putem
pentru a proteja mediul înconjurător
de care depindem.
Ca şi în cazul Everestului, izolarea
şi lipsa unei infrastructuri adecvate
a mediului orbital
face eliminarea deşeurilor
foarte dificilă.
Dar nu putem atinge niveluri şi mai înalte
şi să creăm o groapă de gunoi şi mai sus,
una care să fie în afara lumii.
Realitatea este că în spaţiu,
componente defecte ale unui satelit
pot fi reparate foarte greu
şi cu cheltuieli foarte mari.
Dar dacă am proiecta
sateliţii mai inţelept?
Ce ar fi dacă sateliţii,
indiferent de ţara de producţie,
ar trebui să se încadreze în standarde
de reciclare, întreţinere
sau de deorbitare activă?
Cum ar fi dacă legile intenaţionale
ar impune eliminarea
sateliţilor ieşiţi din uz,
în locul simplei lor mutări
ca o soluţie temporară?
Sau poate că producătorii de sateliţi
ar trebui să plătească
chiar și pentru a lansa
un satelit pe orbită,
banii plătiţi fiind returnaţi doar atunci
când satelitul este distrus
în mod corespunzător,
sau o anumită cotă
de deşeuri este curăţată.
Poate că un satelit ar trebui
să dispună de tehnologie
care să-i accelereze deorbitarea.
Sunt semne încurajatoare.
Un exemplu este TechDemoSat-1
lansat de Marea Britanie în 2014,
proiectat ca la ieşirea
din uz să fie eliminat
cu ajutorul unui dispozitiv de ancorare.
Acest lucru este posibil
pentru că satelitul este mic,
dar sateliţii aflaţi pe orbite
mai înalte sau mai întinse
sau cei de mărimea unui autobuz şcolar,
vor necesita alte opţiuni de eliminare.
Ne-am putea gândi
la lasere de mare putere,
sau la remorcarea cu plase sau pripoane,
oricât de extravagant ar suna asta acum.
O altă posibilitate interesantă
este idea unor remorchere
sau a unor mecanici ai spaţiului.
Imaginaţi-vă cum un braţ robotic
de pe un remorcher spaţial
ar putea repara componentele unui satelit,
acestea devenind reutilizabile.
Sau cum ar fi dacă acelaşi braț robotic
ar putea reîncărca rezervorul
unei navete spaţiale
cu propulsie chimică
ca şi cum am umple
rezervorul propriei maşini?
Reparaţiile şi mentenanţa robotizată
ar putea prelungi viaţa a sute de sateliţi
ce orbitează în jurul Pământului.
Indiferent ce metode de eliminare
a deşeurilor vom adopta,
în mod evident, nu este
doar o problemă tehnică.
Legile şi principiile ce guvernează
spaţiul trebuie reglementate.
Pe scurt, încă nu reuşim
să folosim spaţiul în mod viabil.
Explorarea, inovarea modului
nostru de a trăi şi de a lucra
sunt lucruri ce ne definesc,
şi în explorarea spaţiului
depăşim cu adevărat limitele
împuse pe Pământ.
Dar pe măsură ce depăşim limitele
în numele ştiinţei şi inovaţiei,
să nu uităm că suntem răspunzători
pentru impactul nostru asupra mediului.
Indiscutabil, orbita terestră joasă
şi cea geostaţionară sunt ticsite
şi nu putem continua
să lansăm noi sateliţi
care să-i înlocuiască pe cei defecţi,
fără a-i gestiona corespunzător,
aşa cum n-am lăsa o maşină stricată
în mijlocul autostrăzii.
Când veţi folosiţi telefonul,
veţi verifica vremea
sau veţi folosi GPS-ul,
gândiţi-vă la tehnologia satelitară
care face posibile aceste activităţi.
Gândiţi-vă şi la impactul sateliţilor
asupra mediului din jurul Pământului
şi răspândiţi mesajul că împreună
trebuie să ne diminuăm impactul.
Orbita Pământului este uluitor de frumoasă
şi este poarta noastră spre explorare.
Este de datoria noastră
s-o păstrăm neschimbată.
Vă mulţumesc.
(Aplauze)