Astăzi aș dori să vorbesc
despre semnificația cuvintelor
cum le definim noi
și cum acestea, parcă răzbunător,
ne definesc pe noi.
Limba engleză e
ca un burete incredibil.
Ador engleza și sunt
bucuros că o vorbesc.
Dar cu toate acestea,
conține multe lipsuri.
În greacă cuvântul lachesism,
marchează setea de dezastru.
Ca atunci când vezi
că se apropie o furtună
și abia aștepți să înceapă.
În limba mandarină cuvântul yù yī,
nu știu exact cum se pronunță,
semnifică nevoia
de a trăi din nou intens
la fel cum o făceai când erai copil.
În limba poloneză,
jouska se folosește
când ne referim la conversația ipotetică
pe care o derulăm compulsiv
în mintea nosastră.
Și în sfârșit în germană,
cum era de așteptat
există un cuvânt numit Zielschmerz
care simbolizează groaza
de a primi ceea ce îți dorești.
(Râsete)
De a ți se îndeplini visul de-o viață.
Știu asta pentru că
eu însumi sunt german.
Nu știu dacă în limbajul zilnic
aș folosi vreodată aceste cuvinte,
dar mă bucur că există.
Însă acestea există doar
pentru că eu le-am inventat.
Sunt autorul Dicționarului
suferințelor ascunse
la care am lucrat
în ultimii șapte ani.
Iar scopul acestui demers
este de a găsi lipsuri
în limbajul emoțiilor
și de a încerca să le umplem
ca să găsim un mod de a defini
aceste suferințe umane
și anomalii ale condiției umane
pe care toți le simțim,
dar despre care nu vorbim
din lipsă de cuvinte.
Pe la jumătatea proiectului
am atribuit verbului sonder
idea că toți ne vedem pe noi
înșine ca pe un personaj principal
iar pe ceilalți ca pe niște
personaje secundare.
În realitate, de fapt, toți
suntem personaje principale
și secundare în același timp,
în povestea altcuiva.
Imediat după publicarea acestuia
am primit multe răspunsuri
de la oameni spunând:
„Mulțumesc că ai dat glas
a ceea ce am simțit dintotdeauna,
dar pentru care nu exista cuvânt."
Deci nu s-au mai simțit singuri.
Iată puterea cuvintelor,
ne fac să nu ne mai simțim așa singuri.
Și la scurt timp după aceea
am observat cum verbul sonder
începuse să fie folosit
serios în conversațiile online
și nu mult după aceea, am realizat
că fusese folosit chiar
într-o conversație lângă mine.
Nu e nimic mai ciudat
decât să inventezi un cuvânt
și să vezi cum evoluează singur.
Nu am un cuvânt
pentru asta, dar o să inventez.
(Râsete)
Lucrez la asta.
Am început să mă gândesc
la ce fac aceste cuvinte reale
pentru că majoritatea oamenilor
mă întreabă de cele mai multe ori
„Deci cuvintele astea sunt inventate?
Nu înțeleg."
Și chiar nu știu ce să le răspund
pentru că odată ce sonder a prins
cine sunt eu să spun
ce cuvinte există și care nu.
M-am simțit într-un fel ca Steve Jobs,
care și-a descris revelația
când a realizat că majoritatea,
în viața de zi cu zi,
încercăm să evităm această
lovire continuă de obstacole
și continuăm bunul mers al vieții.
Dar odată ce realizezi că oamenii,
că această lume a fost construită
de oameni la fel ca și tine
vei încerca să înfrunți obstacolele
sau chiar să treci prin ele
și vei realiza că ai puterea
să le schimbi.
Și când sunt întrebat
dacă aceste cuvinte există,
am o mulțime de răspunsuri pregătite.
Unele dintre acestea
au sens, altele nu.
Dar unul dintre acestea a fost:
„Un cuvânt există
doar dacă tu vrei să existe."
Această cărare există
pentru că așa au vrut oamenii.”
(Râsete)
În campusurile universitare,
se numește „cărarea dorințelor".
(Râsete)
Apoi am realizat
că oamenii care întrebau
dacă un cuvânt există,
voiau de fapt să mă întrebe
„Câte persoane cunosc de fapt cuvântul?"
Pentru că de fapt e un fel
de abordare a unei limbi.
Un cuvânt e cheia
care ne leagă
de mintea altor oameni.
Iar dacă e cunoscut
doar de o singură persoană,
atunci nu merită
nu merită să îl știm.
Două persoane, eh,
depinde de cine sunt acestea.
De către milioane
de persoane, asta da.
Deci un cuvânt există
dacă e cunoscut de cei mai mulți.
Acest lucru îl face să merite
să fie cunoscut.
De fapt cel mai existent cuvânt
după aceste criterii, este acesta:
[O.K.]
Atâta tot.
Cel mai existent cuvânt.
Cel mai apropiat cuvânt
către înțelegrea supremă.
Care este universal
cunoscut și înțeles
indiferent de unde suntem.
Problema este
că nimeni nu pare să știe
semnificația literelor.
(Râsete)
Și e cam ciudat, nu?
Adică, poate e scrierea greșită
pentru all corect,
sau old kinderhook
Pare că nimeni nu știe exact,
dar faptul că nu contează
spune ceva despre cum
atribuim un sens cuvintelor.
Sensul nu se află la propriu în cuvinte.
Noi suntem cei care
ne umplem de sens.
Și cred că atunci când căutăm
sensul vieții noastre
și al vieții în general,
cuvintele joacă un rol important.
Iar dacă vrei să cauți sensul a ceva,
ar trebui să începi cu un dicționar.
Dicționarul aduce ordine
într-un univers haotic.
Vedem lucrurile
într-un mod atât de limitat
încât trebuie să inventăm
tipare și prescurtări
și să găsim o modalitate
de interpretare
pentru a putea continua.
Avem nevoie de cuvinte care
să ne includă, să ne definească.
Cred că majoritatea ne simțim limitați
prin folosirea acestor cuvinte.
Uităm că aceste cuvinte sunt inventate.
Nu doar cuvintele mele, ci toate.
Însă nu toate au un sens.
Suntem într-un fel captivi
ai propriului vocabular
care nu se aseamănă cu cel
al celorlalți care nu sunt deja ca noi
și astfel cu cât simt că ne separăm
unii de ceilalți cu fiecare an mai mult,
cu atât iau mai în serios cuvintele.
Pentru că, nu uita, cuvintele nu există.
Nu au sens, însă noi da.
Și aș dori să închei cu o replică
a unuia dintre filozofii mei preferați
Bill Watterson creatorul benzii
desenate Calvin și Hobbes.
Acesta spunea,
„Crearea unei vieți care să-ți reflecte
valorile și să-ți satisfacă sufletul
este greu de obținut.
Să dai un scop propriei vieți
nu e ușor,
dar e totuși permis,
și cred că te-ai ferici
mai mult, cu necazul."
Mulțumesc.
(Aplauze)