Bună! Mă numesc Cameron Russell și de ceva vreme sunt manechin. De fapt, fac asta de zece ani. Simt că există o tensiune în sală fiindcă nu ar fi trebuit să port rochia asta. Din fericire, mi-am adus schimburi. E prima schimbare de garderobă pe scena TED, cred că sunteți destul de norocoși să asistați la asta. Dacă unele femei sunt șocate să mă vadă așa, nu trebuie să îmi spuneți asta acum. Voi afla mai târziu pe Twitter. (Râsete) Vreau să subliniez că sunt privilegiată să pot schimba părerea pe care o aveți despre mine în doar zece secunde. Nu toată lumea poate face asta. Tocurile astea sunt foarte incomode, bine că nu trebuie să le port. Partea cea mai grea e să îmbrac acest pulover fiindcă veți râde de mine, deci nu faceți nimic cât îmi trag puloverul. Gata. De ce am făcut asta? A fost un moment ciudat. Dar sper că nu atât de ciudat precum poza asta. (Râsete) Imaginea e puternică, dar în același timp superficială. V-am schimbat complet părere despre mine în șase secunde. Când am făcut poza asta, nu avusesem niciun iubit în viața reală. Nu mă simțeam în largul meu și fotograful îmi spunea să îmi arcuiesc spatele și să îmi trec mâna prin părul tipului. Bineînțeles, în afară de chirurgie sau de bronzul fals pus acum două zile, nu putem face prea multe să ne transformăm înfățișarea, iar aspectul fizic, deși superficial și imuabil, are un impact major asupra vieților noastre. Pentru mine a fi neînfricată înseamnă să fiu sinceră. Și mă aflu aici pentru că sunt manechin, pentru că sunt o femeie albă, drăguță și în domeniu, asta e imaginea unei femei sexy. Voi răspunde întrebărilor pe care oamenii mi le pun mereu, dar într-un mod sincer. Prima întrebare: cum ai devenit model? Răspund mereu: „am fost descoperită”, dar asta nu înseamnă nimic. Am devenit model fiindcă am câștigat lozul la loteria genetică, am primit o moștenire și poate vă întrebați ce e o moștenire. În ultimele secole, am definit frumusețea ca fiind nu doar sănătate, tinerețe și simetria pe care suntem programați genetic să o admirăm, ci și ca figuri subțiri, înalte, feminine, cu pielea albă. Asta e moștenirea primită, și de care profit. Știu că există spectatori sceptici în această privință și poate sunt și fani ai modei care spun: „Stai! Cum rămâne cu Naomi, Tyra, Joan Smalls, Liu Wen?” Felicitări pentru cunoștințele despre manechine. Impresionant. (Râsete). Dar trebuie să vă informez că în 2007, un doctorand foarte inspirat de la NYU a numărat absolut toate modelele care defilau pe podium și din 677 manechine angajate doar 27, mai puțin de 4% nu erau albe. Următoare întrebare e: „Pot să fiu manechin când sunt mare?” Primul răspuns e: „Nu știu, nu mă ocup de recrutare”. Dar al doilea răspuns pe care vreau să îl dau acestor fetițe e: „Dar de ce?” Știi ceva? Poți să fii orice dorești. Poți fi președintele Statelor Unite sau inventatorul următorului internet sau un poet-chirurg cardiolog și ninja - ceea ce ar fi super, fiindcă ai fi prima.” (Râsete) Dacă după ce văd această listă tot spun: „Nu, Cameron. Vreau să devin manechin.”, atunci voi spune: „Fii șefa mea”. Eu nu controlez nimic și tu ai putea fi redactorul-șef al Vogue SUA sau CEO la H&M sau următorul Steven Meisel. A spune că vrei să fii manechin când vei fi mare e ca și cum ai spune că vrei să câștigi la loto. Nu poți controla asta și deși e minunat, nu constituie o carieră. Vă voi prezenta cunoștințele de model acumulate timp de zece ani, fiindcă, spre deosebire de chirurgii cardiologi, putem comprima experiența într-o secundă. Dacă fotograful e aici, lumina cade din partea asta și clientul spune: „Cameron, vrem poze în mișcare”. Pun piciorul suplu în față, brațul înapoi, celălalt vine în față, capul e întors și faci așa, și te uiți la prietenii tăi imaginari de 300, 400, 500 de ori. (Râsete). Iată rezultatul. (Râsete). Sper că e mai puțin stângace decât poza din mijloc. Nu știu ce s-a întâmplat acolo. Din păcate, după ce te duci la școală, ai un CV și ai avut câteva slujbe, nu mai poți să spui nimic. Dacă spui că vrei să devii președintele SUA, dar pe CV-ul tău scrie: „model lenjerie intimă: 10 ani”, oamenii se vor uita ciudat la tine. Altă întrebare e: „Chiar retușează toate pozele?” Da, toate pozele sunt retușate, dar nu e decât o mică parte din ce se petrece în spatele cortinei. Asta e prima poza pe care am făcut-o, era prima dată când purtam bikini și încă nu îmi venise menstruația. Știu că sunt lucruri personale, dar eram o copilă. Iată cum arătam într-o poză cu bunica, cu câteva luni înainte. Iată-mă în ziua unei ședințe foto. M-a însoțit o prietenă. Aici sunt la o petrecere în pijamale, cu câteva zile înainte să pozez pentru French Vogue. Aici sunt în echipa de fotbal și aici în revista Vogue. Și iată-mă astăzi. Sper că vă dați seama că nu eu sunt în pozele astea. Sunt niște construcții create de un grup de profesioniști în coafură și machiaj. Fotografii, stiliștii, asistenții lor și echipa de pre- și post-producție; ei au creat imaginea asta. Nu sunt eu. O altă întrebare e: „Primești lucruri gratis?” Am prea mulți pantofi cu toc de 20 cm pe care nu îi port, cu excepția momentului de mai devreme, dar lucrurile gratuite sunt cele primite în viața reală - și nu ne place să vorbim despre asta. Am crescut în Cambridge și odată mi-am uitat banii când m-am dus la magazin, dar cei de acolo mi-au dat rochia gratis. Când eram adolescentă, eram în mașină cu o prietenă, care șofează groaznic; a trecut pe roșu și am fost oprite de poliție. Nu am spus decât: „Regret, domnule polițist!” și ne-am văzut de drum. Am primit aceste favoruri datorită aspectului meu fizic, nu pentru cine sunt. Există oameni care sunt judecați pentru felul în care arată. Locuiesc în New York și anul trecut din 140.000 de adolescenți percheziționați corporal 86% erau de culoare și latino, iar majoritatea erau bărbați tineri. Și nu sunt decât 177.000 de tineri de culoare și latino în New York. Ei nu se întreabă: „Voi fi oprit?”, ci „De câte ori voi fi oprit? Când?” Când pregăteam această prezentare am aflat că dintre adolescentele de 13 ani din SUA, 53% nu sunt mulțumite de fizicul lor, iar procentul ajunge la 78% când împlinesc 17 ani. Oamenii mă mai întreabă cum e să fiu manechin. Cred că răspunsul pe care-l așteaptă e: „Dacă ești slab și ai un păr strălucitor, vei fi foarte fericit și vei duce o viață fantastică.” În spatele scenei dăm răspunsuri care confirmă ideea. Spunem: „E minunat să călătorești, e uimitor să lucrezi cu oameni creativi, plini de idei, pasionați.” E adevărat, dar nu e decât jumătate din adevăr - ce nu spunem niciodată în fața camerei, ce n-am spus niciodată în fața camerei e că mă simt nesigură. Mă simt nesigură fiindcă în fiecare zi trebuie să mă gândesc la cum arăt. Și dacă vă întrebați: „Dacă am coapse mai suple și un păr mai strălucitor, voi fi mai fericită?”, atunci trebuie să întâlniți niște modele - care deși au cele mai suple picioare, păr strălucitor, haine frumoase, probabil că sunt femeile cele mai nesigure de modul în care arată. Când pregăteam prezentarea, mi-a fost greu să mențin echilibrul, fiindcă pe de o parte nu mă simt în largul meu să vin aici spunând că beneficiez de avantajele astea fiindcă am avut noroc. Și nu mă simt în largul meu când spun că asta nu mă face tot timpul fericită. Dar cel mai greu a fost să dezgrop o moștenire de represiune rasială și de gen, când sunt unul dintre cei mai mari beneficiari. Dar mă bucur și sunt onorată să fiu aici și cred că e bine că am venit înainte să acumulez alți 10, 20 sau 30 de ani de carieră, fiindcă poate nu aș fi povestit cum am obținut prima slujbă sau cum am plătit pentru facultate, care pare ceva foarte important acum. Morala acestei prezentări e că ne simțim cu toții mai bine recunoscând puterea imaginii în percepția succeselor și în eșecurilor noastre. Mulțumesc! (Aplauze).