Astăzi vă voi povesti despre niște oameni
care nu s-au mutat din cartierele lor.
Primul e chiar aici în Chicago.
Brenda Palms-Farber a fost angajată
să ajute foști condamnați să se reintegreze în societate
și să-i împiedice să se reîntoarcă la închisoare.
În prezent, contribuabilii cheltuie
în jur de 60.000$ pe an
pentru încarcerarea unei persoane.
Știm că două treimi din ei se vor întoarce.
Mi se pare interesant că pentru fiecare dolar
pe care-l cheltuim în educația preșcolară,
precum Head Start,
economisim 17 $
în lucruri precum încarcerarea viitoare.
Sau -- gândiți-vă -- că $60.000
este mai mult decât costul
trimiterii unei persoane la Harvard.
Însă Brenda, nefiindu-i prezentate astfel de lucruri,
s-a uitat la provocarea ei
și a găsit
o soluție mai puțin evidentă:
să creeze o afacere
care să producă produse de îngrijire corporală din miere.
Ar putea fi evident pentru unii din voi; pentru mine n-a fost.
Reprezintă baza dezvoltării unei forme de inovație socială
cu un potențial real.
Ea a angajat barbați și femei care în aparență nu puteau fi angajați
pentru îngrijirea albinelor, recoltarea mierii
și crearea produselor cu valoare adăugată
cărora ei înșiși le făceau marketing,
și care erau vândute ulterior la Whole Foods.
Ea a combinat experiența de-a fi angajat și trainingul
cu abilitățile de viață de care ei aveau nevoie,
precum gestionarea furiei și lucrul în echipă
și de asemenea modul în care să vorbească cu viitorii angajatori
despre experiențele lor
a demonstrat de fapt lecțiile pe care le-au învățat
și dorința lor de a învăța mai mult.
Mai puțin de 4%
din cei care au trecut prin programul ei
au ajuns înapoi la închisoare.
Deci acești tineri bărbați și femei au învățat despre pregătirea pentru locul de muncă
și abilități de viață prin creșterea albinelor
și au devenit cetățeni productivi pe parcurs.
Așa da început dulce.
Acum, vă voi duce în Los Angeles.
Mulți știu
că L.A. are probleme.
Însă acum voi vorbi despre problemele cu apa din L.A.
Nu au suficientă apă în majoriatea zilelor
și prea multă atunci când plouă.
În prezent 20%
din consumul de energie al Californiei
este utilizat pentru pomparea apei
în cea mai mare parte a Californiei de Sud.
Ei cheltuiesc grămezi, grămezi
pentru a canaliza acea apă de ploaie către ocean
atunci când plouă și se inundă totodată.
Acum Andy Lipkis lucrează pentru a ajuta
L.A. să reducă din costurile de infrasctructură
asociate cu gestionarea apei și insula urbană fierbinte --
corelând copaci, oameni și tehnologie
pentru a crea un oraș mai sănătos.
Toată acea vegetație absoarbe în mod natural apa pluvială,
de asemea ajută la răcorirea orașelor.
Deoarece, dacă vă gândiți,
vreți într-adevăr aer condiționat,
sau vreți o încăpere mai răcoroasă?
Cum o obțineţi n-ar trebui să conteze foarte mult.
Așadar cu câțiva ani în urmă,
Comitatul L.A.
a decis că aveau nevoie să cheltuiască 2,5 miliarde dolari
pentru a repara școlile din oraș.
Iar Andy și echipa lui au descoperit
că aveau să cheltuiască 200 de milioane din acei dolari
pe asfalt pentru a înconjura școlile.
Prezentând argumente economice puternice
au convins administraţia L.A.
că prin înlocuirea acelui asfalt
cu copaci și altă verdeață,
școlile ar economisi mai multă energie din sistem
decât ar consuma pe infrastructura horticolă.
În cele din urmă, aproape 2 milioane mp de asfalt
au fost înlocuiți sau evitaţi,
iar consumul electric pentru aer condițonat a scăzut
în timp ce angajarea
oamenilor pentru întreţinerea acelor terenuri a crescut,
rezultând într-o economisire netă pentru sistem,
dar în acelaşi timp elevi şi angajaţi mai sănătoşi.
Acum Judy Bonds
este fiica unui miner de cărbuni.
Familia ei are opt generații
într-un oraș numit Whiteseville, West Virginia.
Iar dacă cineva s-ar agăța de
vechea glorie a istoriei mineritului de cărbuni,
și a orașului,
ar trebui să fie Judy.
Însă cărbunele care e minerit în prezent e diferit
de minele adânci în care tatăl ei
și tatăl tatălui ei au intrat,
şi care angaja mii și mii de oameni.
Acum, două duzini de oameni
pot dărâma un munte în câteva luni,
doar pentru câțiva ani de cărbune.
Acest tip de tehnologie e numită înlăturarea vârfului muntelui.
Poate face un munte să se transforme din asta în asta
în câteva luni scurte.
Doar imaginați-vă că aerul care înconjoară aceste locuri --
este plin de reziduuri de exploziv și cărbune.
Când l-am vizitat, le-a dat unora dintre oamenii cu care eram
o tuse ciudată
aflându-se acolo doar de câteva ore --
nu doar minerilor, ci tuturor.
Iar Judy a văzut cum peisajul ei era distrus
și apa ei otrăvită.
Iar companiile producătoare de cărbuni treceau mai departe
după ce muntele fusese golit,
lăsând în urma lor un șomaj și mai mare.
Dar ea a văzut și diferența în energia eoliană potenţială
de pe un munte intact,
și unul care a fost redus în înălțime
cu peste 600 de metri.
Trei ani de energie poluantă fără prea multe locuri de muncă,
sau secole de energie curată
cu potențial în dezvoltarea expertizei și îmbunătățirea eficienței
pe baza abilităților tehnice,
și dezvoltarea cunoștințelor locale
despre cum să valorifici la maxim vântul din regiune.
Ea a calculat avansul
și amorsarea în timp,
și e un rezultat net pozitiv pe atâtea niveluri
pentru economia locală, națională și globală.
E o amorsare mai îndelungată decât înlăturarea vârfului muntelui,
dar energia eoliană furnizează pentru totdeauna.
Înlăturarea vârfului multelui plătește localnicii cu foarte puțini bani,
și le dă multă mizerie.
Apa este transformată în mâzgă.
Majoritatea oamenilor sunt încă șomeri,
asta ducând la majoritatea problemelor sociale
pe care le trăiesc și șomerii din centrele oraşelor --
abuz de droguri și alcool,
abuz domenstic, adolescente gravide și sănătate precară.
Acum Judy și cu mine -- trebuie să recunosc --
suntem total legate una de cealaltă.
În momentul de față o alianță destul de evidentă.
Vreau să spun, literalmente, orașul ei natal se numește Whitesville, West Virginia.
Vreau să spun că ei nu --
Ei nu concurează pentru titlul de locul natal al hip hop-ului
sau pentru orice de felul acesta.
Însă pe spatele tricoului meu, cel pe care mi l-a oferit ea,
scrie "Salvați provincialii în pericol."
Deci fetele din sat și provincialii ne-am unit
și înțelegem în totalitate despre ce este vorba.
Însă în urmă cu doar câteva luni,
Judy a fost diagnosticată
cu cancer la plămâni în faza a treia.
Mda.
Iar de atunci a avansat spre oase și creier.
Și mi se pare atât de bizar
că suferă de același lucru
de care a încercat atât de mult să protejeze oamenii.
Însă visul ei
legat de Coal River Mountain Wind
e moștenirea pe care o lasă în urma ei.
Și s-ar putea ca ea să nu
ajungă să vadă acest vârf de munte.
Dar decât a scrie
încă un manifest sau aşa ceva,
ea lasă în urmă
un plan de afaceri practic.
Asta face prietena mea.
Şi sunt foarte mândră de asta.
(Aplauze)
Dar aceşti trei oameni
nu se cunosc între ei,
dar au o mulţime în comun.
Toţi sunt orientaţi spre rezolvarea problemelor,
şi sunt doar câţiva dintre multe exemple
pe care sunt privilegiată să-i văd, să-i întâlnesc şi să învăţ de la ei
în exemplele muncii pe care o fac acum.
Am fost foarte norocoasă să-i am pe toţi prezentaţi
în emisiunea mea de radio Corporation for Public Radio,
numită ThePromisedLand.org.
Sunt toţi vizionari foarte practici.
Ei aruncă o privire la cererile care există --
produse de înfrumuseţare, şcoli sănătoase, electricitate --
şi care e cursul banilor pentru a satisface aceste cereri.
Şi atunci când soluţiile cele mai ieftine
implică reducerea numărului de locuri de muncă,
rămâi cu şomeri,
iar oamenii ăştia nu sunt ieftini.
De fapt, ei fac parte din ceea ce numesc eu cetăţenii cei mai scumpi,
şi ei îi includ pe cei sărăciţii ca generaţie,
veterani traumatizaţi ce se întorc din Orientul Mijlociu,
oamenii ieșiți din închisoare.
Iar pentru veterani în particular,
V.A a spus că există o creştere de şase ori
în medicamente pentru sănătate mentală pentru veterani din 2003.
Cred că acest număr probabil va crește.
Ei nu sunt cel mai mare grup de oameni,
dar sunt unii dintre cei mai scumpi,
în probabilitatea de abuz domestic, abuz de droguri sau alcool,
performanţa scăzută a copiilor lor în şcoli
şi sănătatea precară ca rezultat al stresului.
Aceşti trei oameni înţeleg
cum să canalizeze productiv dolarii
prin economiile noastre locale
pentru a satisface cereri existente ale pieţei,
a reduce problemele sociale pe care le avem în prezent
şi a preveni noi probleme în viitor.
Şi sunt destule alte exemple de acest fel.
O problemă: manevrarea deşeurilor şi şomajul.
Chiar când ne gândim sau vorbim despre reciclare,
multe materiale reciclabile ajung incinerate sau în gropi de gunoi
pentru că multe municipalităţi datorită costurilor de colectare
lasă multe nereciclate.
Şi unde sunt manevrate aceste deşeuri? De obicei în comunităţile sărace.
Şi ştim că firmele eco-industriale, aceste tipuri de modele de afaceri --
e un model în Europa numit parc eco-industrial,
unde deşeul unei companii e materia primă pentru alta,
sau se utilizează materiale reciclate
pentru a face bunuri pe care le poţi utiliza şi vinde.
Putem crea aceste pieţe locale şi facilităţi
pentru ca materialele reciclate
să fie utilizate ca materie primă pentru manufacturi.
Şi în oraşul meu, am încercat să facem ceva de felul ăsta în Bronx,
dar primarul nostru a decis că vroia să vadă
o închisoare în exact acelaşi loc.
Din fericire - pentru că noi vroiam să creăm sute de locuri de muncă -
dar după mulţi ani,
municipalitatea a vrut să construiască o închisoare,
de atunci au abandonat proiectul, slavă rațiunii.
O altă problemă: sistemele de alimentaţie nesănătoasă şi şomajul.
Clasa muncitoare şi americanii săraci din mediul urban
nu beneficiază economic
de sistemul nostru alimentar curent.
Se bazează prea mult pe transport,
fertilizare chimică, utilizare intensivă a apei
şi de asemenea refrigerare.
Mega operaţiuni agricole
sunt deseori responsabile de otrăvirea apelor şi solului,
şi produc aceste produse incredibil de nesănătoase
care ne costă miliarde în termeni de sistem sanitar
şi productivitate pierdută.
Şi ştim că agricultura urbană
e un subiect foarte actual în acest anotimp,
dar e mai ales grădinărit,
care are ceva valoare în construirea comunităţilor - o mulţime de fapt -
dar nu în crearea de locuri de muncă
sau pentru producerea de hrană.
Cifrele nu se potrivesc.
Parte din munca mea constă în punerea bazei
pentru a integra agricultura urbană și sistemele de alimentaţie rurală
pentru a grăbi eliminarea salatei de la 3000 de mile
prin crearea unei mărci naţionale de produse crescute în mediul urban
care în fiecare oraş
care utilizează putere de dezvoltare regională
şi o măreşte cu dotări pentru cultivare în interior,
aflate în proprietatea şi operate de mici cultivatori,
acolo unde acum sunt doar consumatori.
Asta poate susţine fermierii sezonieri din preajma zonelor metropolitane
care pierd pentru că nu pot satisface eficient
cererea pentru produse tot timpul anului.
Nu e o competiţie cu fermele rurale,
ci sunt de fapt întăriri.
Se aliază într-un foarte pozitiv şi viabil economic
sistem de alimentaţie.
Scopul e de-a satisface cerinţele instituţionale ale oraşelor
pentru spitale,
centre pentru bătrâni, şcoli, grădiniţe,
şi a produce și o reţea de joburi la nivel regional.
Asta e infrastructură inteligentă.
Şi cum gestionăm mediul construit
afectează sănătatea şi bunăstarea oamenilor în fiecare zi.
Municipalităţile noastre, urbane şi rurale,
mizează pe partea operaţională a infrastructurii -
lucruri cum sunt îndepărtarea deşeurilor, cererea de energie,
costurile sociale ale şomajului, rata de renunţare la şcoală, ratele de încarcerare
şi impactul diferitelor costuri de sănătate publică.
Infrastructura inteligentă poate furniza modalităţi ieftine
pentru municipalităţi care să le permită să adreseze
şi infrastructura şi nevoile sociale.
Şi vrem să schimbăm sistemele
care deschid uşile pentru cei ce erau în trecut o povară pentru impozite
să devină parte din baza de impozitare.
Şi imaginaţi-vă un model de afacere la nivel naţional
care crează locuri de muncă locale şi infrastructură inteligentă
pentru a îmbunătăţi stabilitatea economică locală.
Aşa că sper că vedeţi o reiterare aici.
Aceste exemple indică o tendinţă.
Nu am creat-o eu şi nu are loc accidental.
Am remarcat că se întâmplă peste tot în ţară,
şi vestea bună este că-i în creştere.
Şi toţi avem nevoie să se investească în noi.
E un pilon esenţial al recuperării acestei ţări.
Eu o numesc securitatea oraşului natal.
Recesiunea ne face să ne clătinăm şi să fim temători,
dar plutește ceva în aer zilele astea
care de asemenea creează posibilităţi.
E realizarea
că noi suntem cheia
propriei noastre recuperări.
Acum e timpul să acţionăm în comunităţile noastre,
să gândim local şi să acţionăm local.
Şi când facem asta, vecinii noştri --
fie că sunt în apartamentul vecin sau în statul vecin,
sau în ţara vecină --
vor fi bine.
Suma lucrurilor locale este globală.
Securitatea oraşului natal înseamnă reconstruirea pavezelor naturale,
să-i punem pe oameni la muncă,
să repună în funcţiune sistemele noastre naturale.
Securitatea oraşului de baştină înseamnă crearea bunăstării aici acasă,
în loc să o distrugem în străinătate,
Tratarea problemelor sociale şi de mediu
în acelaşi timp, cu aceeaşi soluţie
duce la economisiri importante,
generare de bogăţie şi securitate naţională.
Multe soluţii măreţe şi care inspiră
au fost generate în toată America.
Provocarea pentru noi acum
este să identificăm şi să sprijinim nenumărate în plus.
Securitatea oraşului de baştină înseamnă să avem grijă de ai noştri,
dar nu ca în vechea zicală
"caritatea începe acasă".
Am citit recent o carte numită "Lidership din iubire" de John Hope Bryant.
E despre conducere într-o lume
care nu pare de loc să opereze pe baza fricii.
Şi citind cartea asta m-a făcut să re-examinez această teorie
pentru că trebuie să explic ce vreau să spun cu asta.
Vedeţi, tatăl meu
a fost un mare om, în multe feluri.
El a crescut în Sudul segregat,
a scăpat de linşaj şi toate astea
în nişte timpuri foarte dure,
şi el a creat o casă cu adevărat stabilă pentru mine şi fraţii mei
şi o mulţime de oameni care au dat de greu.
Dar, ca noi toţi, el avea nişte probleme.
(Râsete)
Juca şi paria
compulsiv.
Pentru el proverbul acela "Caritatea începe acasă"
însemna că ziua mea de salariu -- sau a altcuiva --
se întâmpla să coincidă cu ziua lui norocoasă.
Aşa că trebuia să-l ajut.
Şi câteodată îi împrumutam bani
din slujbele mele de după şcoală sau din vacanţe
şi el avea mereu intenţia măreaţă
de a-mi restitui banii cu dobândă,
bineînţeles, după ce câştiga lozul cel mare.
Şi câteodată câştiga, credeţi sau nu,
la un hipodrom din Los Angeles --
un motiv să iubeşti LA - în anii 1940.
El a câştigat 15.000 de dolari cash
şi a cumpărat casa în care am crescut.
Aşa că nu sunt aşa de nefericită din cauza asta.
Dar ascultaţi, mă simţeam obligată faţă de el,
şi am crescut -- apoi am crescut.
Şi acum sunt femeie în toată firea.
Şi am învăţat câte ceva în timpul ăsta.
Pentru mine, caritatea
deseori este doar despre a da,
pentru că aşa trebuie,
sau pentru că asta ai făcut mereu,
sau este despre a da până când doare.
Eu cred în furnizarea mijloacelor
pentru a construi ceva ce creşte
şi a intensifica investiţia iniţială
şi nu să fie nevoie să dai mai mult în anul următor --
nu încerc să hrănesc obiceiul.
Am petrecut ceva ani
privind cum bunele intenţii faţă de înzestrarea comunităţii cu putere,
care se presupunea că există
pentru a sprijini comunitatea şi a o înzestra cu putere,
au lăsat de fapt oamenii
în aceeaşi poziţie, dacă nu una mai rea decât erau înainte.
Şi în ultimii 20 de ani,
am cheltuit sume record provenite din donaţii
pe probleme sociale,
şi totuşi rezultatele educaţionale,
subnutriţia, încarcerarea,
obezitatea, diabetul, disparităţile de venit,
toate au crescut cu unele excepţii,
în special mortalitatea infantilă
pentru oamenii săraci --
dar e o lume minunată în care îi aducem şi pe ei.
Şi ştiu câte ceva despre aceste aspecte,
pentru că, vreme de mulţi ani, am petrecut mult timp
în complexul industrial non-profit.
Sunt director executiv în recuperare,
de doi ani n-am mai practicat.
(Râsete)
Dar în timpul acesta, am realizat că e vorba de proiecte
şi de dezvoltarea acestora la nivel local
ce vor face cu adevărat ce trebuie pentru comunităţile noastre.
Dar m-am zbătut cu adevărat pentru sprijin financiar.
Cu cât mai mare a fost succesul nostru,
cu atât mai puţini bani veneau de la fundaţii.
Şi vă spun, faptul că mă aflu pe scena TED
şi câştigarea unui grant MacArthur în acelaşi an
a dat tuturor impresia că mi-am îndeplinit obiectivele.
Şi până la momentul în care am plecat,
acopeream o treime
din deficitul bugetului agenţiei mele cu câştigul din discursuri.
Cred că la început, sincer vă spun,
programele mele erau puţin prea avansate pentru timpul respectiv.
Dar de atunci,
parcul care era doar un maidan a fost prezentat într-un discurs la TED2006
a devenit acest mic lucru.
Dar de fapt m-am măritat în el.
Chiar aici.
Aici e câinele meu care m-a condus în parc la ceremonia nunţii.
South Bronx Greenway
era doar un desen prezentat pe scenă în anul 2006.
De atunci, am chetuit
circa 50 de milioane de dolari în bani din pachete de stimulente
pentru a ajunge aici.
Şi iubim asta, pentru că acum iubesc construcţiile,
pentru că vedem cum lucrurile astea chiar se întâmplă.
Aşa că vreau să înţeleagă toată lumea
importanţa esenţială
a schimbării carităţii în antreprenoriat.
Mi-am început compania pentru a ajuta comunităţi din toată ţara
să-şi valorifice propriul potenţial
de a îmbunătăţi totul legat de calitatea vieţii oamenilor lor.
Securitatea oraşului de baştină
e următorul punct pe lista mea.
Avem nevoie de oameni care văd valoarea
investiţiilor în acest tip de iniţiative locale,
care vor deveni parteneri cu oameni ca mine
pentru a identifica tendinţele de creştere şi adaptările la climat
precum şi pentru a înţelege costurile sociale în creştere
ale afacerilor obişnuite.
Trebuie să lucrăm împreună
pentru a îmbrăţişa şi repara pământul nostru,
pentru a ne repara sistemele de energie
şi a ne repara pe noi înşine.
E timpul să oprim construirea
de mall-uri, de închisori,
de stadioane
şi alte simboluri ale tuturor eşecurilor noastre colective.
E timpul să începem să construim
monumente vii ale speranţei şi posibilităţii.
Vă mulţumesc foarte mult.
(Aplauze)