Albert Einstein a avut un rol important în lansarea mecanicii cuantice prin teoria sa despre efectul fotoelectric, dar a rămas dezamăgit de implicarea filozofică a acesteia. Și totuși cei mai mulți ne amintim de derivarea E=MC^2, ultima sa contribuție majoră în fizică a fost o lucrare din 1935, coautori fiind colegii săi tineri, Boris Podolsky și Nathan Rosen. Considerată o notă de subsol filosofică ciudată din anii 1980, paradoxul EPR a devenit important pentru interpretarea fizicii cuantice, descris ca un fenomen straniu cunoscut azi sub numele de Inseparabilitate cuantică. Lucrarea începe prin examinarea a două particule, ambele cu două proprietăți măsurabile. Ambele măsurători au două rezultate posibile cu probabilitate egală. Să denumim zero sau unu prima proprietate și A sau B pe a doua. Odată ce măsurătoarea e făcută, măsurătorile ulterioare ale proprietății în aceeași particulă vor da același rezultat. Ciudat la acest scenariu nu e doar faptul că starea unei singure particule e nedeterminată până nu e măsurată, ci și că măsurătoarea determină starea. Mai mult, măsurătorile își afectează starea reciproc. Dacă măsori o particulă în stadiul 1, urmat de al doilea tip de măsurătoare, sunt 50% șanse să obții A sau B, iar dacă repeți prima măsurătoare, sunt 50% să obții zero, chiar dacă particula a mai fost măsurată. Deci, comutarea proprietății măsurate amestecă rezultatul original, permițând obținerea unei valori aleatorii. Lucrurile devin și mai ciudate, când analizezi ambele particule. Ambele particule vor produce rezultate aleatorii, dar dacă le compari, vei descoperi că acestea sunt corelate perfect. De exemplu, dacă ambele particule sunt măsurate la zero, relația va ține pentru totdeauna. Stările celor două sunt inseparabile. Măsurarea uneia o va da pe cealaltă cu o certitudine absolută. Această proprietate sfidează faimoasa teorie a relativității al lui Einstein, deoarece nimic nu limitează distanța dintre particule. Dacă o măsori pe prima la amiază în New York, iar pe cealaltă o nanosecundă mai târziu în San Francisco, vei obține exact același rezultat. Dacă măsurătoarea determină valoarea, aceasta ar presupune trimiterea unui semnal către cealaltă particulă de 13 milioane de ori mai mare decât viteza luminii, ceea ce, conform relativității, este imposibil. De aceea Einstein a respins teoria ca fiind „spuckafte ferwirklung” sau „acțiunea înfricoșătoare de la distanță”. A decis că mecanica cuantică e incompletă, o aproximare a unei realități profunde în care ambele particule au stări predeterminate ce sunt ascunse. Suporterii teoriei cuantice ortodoxe conduși de Niels Bohr au susținut că stadiile cuantice sunt fundamental nedeterminate, iar inseparabilitatea permite starea unei particule să depindă de cea a partenerului îndepărtat. Timp de 30 de ani fizica a fost într-un impas, până John Bell a realizat că soluția pentru testarea paradoxului EPR era verificarea cazurilor care implicau măsurători diferite ale particulelor. Teoriile variabile locale ascunse favorizate de Einstein, Podolsky și Rosen, limitează cât de des poți obține drept rezultat 1A sau B0, deoarece rezultatele ar trebui definite în avans. Bell a arătat că abordarea cuantică pură, unde starea e cu adevărat nedeterminată până când se măsoară, are limite diferite și prezice rezultate mixte, care sunt imposibile într-un scenariu predeterminat. Odată ce Bell a realizat cum să testeze paradoxul EPR, fizicienii au făcut-o. Începând cu John Clauster în anii '70, și Alain Aspect în anii '80, zeci de experimente au testat paradoxul EPR, și toate au ajuns la aceeași concluzie: mecanica cuantică este corectă. Corelația dintre stările nedeterminate ale particulelor inseparabile sunt reale, și nu pot fi explicate prin nicio variabilă mai profundă. Paradoxul EPR s-a dovedit a fi greșit, dar strălucit. Îndrumând fizicienii să se gândească mai profund la bazele fizicii cuantice, a condus la elaborarea ulterioară a teoriei și ajutat cercetarea în domeniul cuanticii informaționale, un domeniu înfloritor, cu potențialul de a dezvolta computere de mare putere. Din păcate rezultatele obținute la întâmplare previn scenariile science-fiction, ca folosirea particulelor pentru a trimite mesaje mai rapid decât lumina. Deci relativitatea este sigură, deocamdată. Dar universul cuantic e mult mai ciudat decât voia Einstein să creadă .