Doar pentru un moment, concentraţi-vă asupra respiraţiei. Inspiraţi uşor. Expiraţi uşor. Inspiraţi uşor. Expiraţi. Acelaşi tipar se repetă în fiecare dintre noi — ascultaţi-vă şi pulsul. Bătaia e o parte din structura fiinţei noastre. Noi suntem creaţia ritmului şi repetării. E important pentru experienţa noastră, ritmul şi repetarea, ritmul şi repetarea. Sus şi jos, înainte şi înapoi. Şi ne bucurăm de acestea în fiecare zi, în ritmul unui cântec, în bătaia unei tobe, în mișcările capului sau în repetarea conservelor de supă, în rândurile unei livezi, în arta perfectă a petalelor. Tiparul poate fi plăcut. În limbă, ritmul şi repetarea sunt deseori folosite ca elemente de bază pentru poezie. Există şi ritmul limbii, creat de silabe şi accentele lor, precum: „Cât mai respiră-n lume om, cât ochiu-nvaţă." Există şi repetarea limbajului la diverse niveluri: repetarea literelor, „Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă,” a sunetelor, „respiră", „învaţă”, „viaţă” şi a cuvintelor. Cu atâtea utilizări, repetarea e unul din cele mai maleabile şi sigure instrumente ale poetului. Aceasta poate inspira sau calma ascultătorul, amplifica sau reduce versul, poate uni sau diversifica ideile. De fapt, însuşi ritmul, un tipar repetat de silabe accentuate, e o formă de repetare. În pofida utilizărilor sale variate, prea multă repetare poate avea efecte nedorite. Imaginaţi-vă scrierea aceleiași fraze pe tablă de 20 de ori, iar şi iar, iar şi iar, iar şi iar, sau imaginaţi-vă un copil ce strigă pentru a atrage atenţia mamei sale: „Mama, mama, mami, mama, mama.” Nu e ceea ce am putea numi poezie. Ce este deci repetarea poetică şi de ce funcţionează? Probabil cea mai cunoscută e rima, repetarea sunetelor asemănătoare de la sfârşitul cuvintelor. Ca şi în exemplul lui Shakespeare, întâlnim des rima la sfârşitul versului. Astfel, repetarea creează o aşteptare. Începem să ascultăm repetarea acelor sunete asemănătoare. Atunci când le auzim, tiparul găsit ne provoacă o senzaţie de plăcere. Precum găsirea lui Waldo în haosul vizual, noi auzim ecoul în discuţiile orale. Însă nu e necesar ca rima să fie la sfârşitul unui vers. Observaţi sunetul puternic „i” în: „Trăi-va și acest poem și-ţi va da viaţă.” Această repetare a vocalelor e numită asonanţă şi poate fi auzită şi în cântecul lui Eminem „Lose yourself”. Observaţi cum sunetele „e” şi „o” se repetă în interiorul şi la sfârşitul fiecărui vers: „Oh! Uite cum vine gravitatea, Oh! Uite cum vine Rabbit, s-a înecat, e atât de furios, dar nu va renunţa prea uşor. Nu, nu se va da bătut, el ştie că e pus la zid.” Asonanţa alternativă creează ritmul său propriu şi ne invită să cântăm repetând tiparul. Similar, consonanţa e o repetare a consoanelor asemănătoare, precum „ş” şi „v” în: „Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă.” De fapt, acest tip de consonanţă ce apare la începutul cuvintelor vă poate fi deja cunoscut. Se numește aliteraţie sau rimă anterioară. Exercițiile de dicție sunt un bun exemplu: Betty a cumpărat nişte unt însă untul era amar, așa că Betty a cumpărat unt mai bun pentru a face untul amar mai bun. Aici plăcerea tiparului e aparentă, odată ce găsim consonanţă atât în interiorul cuvintelor cât şi la începutul lor. Exercițiile de dicție reflectă şi nevoia de variaţie în repetiția poetică. Deși e riscant să spun asta, unii le consideră nişte imitaţii de poezie sau chichițe, fiindcă ele se fixează atât de mult pe aceleaşi sunete, aproape de stilul primitiv al repetării. În fond, e un fel de echilibristică a poetului care învață când să repete şi când să improvizeze, când să satisfacă aşteptările şi când să le dezamăgească, iar din acest echilibru e de ajuns să reţinem că toţi trăim într-o lume de variaţie extraordinară şi purtăm cu noi propria noastră respiraţie şi bătaie a inimii, propria noastră repetare, oriunde am merge.