Doar pentru un moment,
concentraţi-vă asupra respiraţiei.
Inspiraţi uşor.
Expiraţi uşor.
Inspiraţi uşor.
Expiraţi.
Acelaşi tipar se repetă
în fiecare dintre noi —
ascultaţi-vă şi pulsul.
Bătaia e o parte
din structura fiinţei noastre.
Noi suntem creaţia ritmului şi repetării.
E important pentru experienţa noastră,
ritmul şi repetarea,
ritmul şi repetarea.
Sus şi jos,
înainte şi înapoi.
Şi ne bucurăm de acestea în fiecare zi,
în ritmul unui cântec,
în bătaia unei tobe,
în mișcările capului
sau în repetarea conservelor de supă,
în rândurile unei livezi,
în arta perfectă a petalelor.
Tiparul poate fi plăcut.
În limbă, ritmul şi repetarea
sunt deseori folosite
ca elemente de bază pentru poezie.
Există şi ritmul limbii,
creat de silabe şi accentele lor, precum:
„Cât mai respiră-n lume om,
cât ochiu-nvaţă."
Există şi repetarea limbajului
la diverse niveluri:
repetarea literelor,
„Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă,”
a sunetelor,
„respiră", „învaţă”, „viaţă”
şi a cuvintelor.
Cu atâtea utilizări, repetarea
e unul din cele mai maleabile şi sigure
instrumente ale poetului.
Aceasta poate inspira
sau calma ascultătorul,
amplifica sau reduce versul,
poate uni sau diversifica ideile.
De fapt, însuşi ritmul,
un tipar repetat de silabe accentuate,
e o formă de repetare.
În pofida utilizărilor sale variate,
prea multă repetare
poate avea efecte nedorite.
Imaginaţi-vă scrierea aceleiași fraze
pe tablă de 20 de ori,
iar şi iar, iar şi iar, iar şi iar,
sau imaginaţi-vă un copil ce strigă
pentru a atrage atenţia mamei sale:
„Mama, mama, mami, mama, mama.”
Nu e ceea ce am putea numi poezie.
Ce este deci repetarea poetică
şi de ce funcţionează?
Probabil cea mai cunoscută e rima,
repetarea sunetelor asemănătoare
de la sfârşitul cuvintelor.
Ca şi în exemplul lui Shakespeare,
întâlnim des rima la sfârşitul versului.
Astfel, repetarea creează o aşteptare.
Începem să ascultăm repetarea
acelor sunete asemănătoare.
Atunci când le auzim, tiparul găsit
ne provoacă o senzaţie de plăcere.
Precum găsirea lui Waldo în haosul vizual,
noi auzim ecoul în discuţiile orale.
Însă nu e necesar ca rima
să fie la sfârşitul unui vers.
Observaţi sunetul puternic „i” în:
„Trăi-va și acest poem și-ţi va da viaţă.”
Această repetare a vocalelor
e numită asonanţă
şi poate fi auzită şi în cântecul
lui Eminem „Lose yourself”.
Observaţi cum sunetele „e” şi „o”
se repetă în interiorul
şi la sfârşitul fiecărui vers:
„Oh! Uite cum vine gravitatea,
Oh! Uite cum vine Rabbit, s-a înecat,
e atât de furios,
dar nu va renunţa prea uşor.
Nu, nu se va da bătut,
el ştie că e pus la zid.”
Asonanţa alternativă
creează ritmul său propriu
şi ne invită să cântăm repetând tiparul.
Similar, consonanţa e o repetare
a consoanelor asemănătoare,
precum „ş” şi „v” în:
„Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă.”
De fapt, acest tip de consonanţă
ce apare la începutul cuvintelor
vă poate fi deja cunoscut.
Se numește aliteraţie sau rimă anterioară.
Exercițiile de dicție sunt un bun exemplu:
Betty a cumpărat nişte unt
însă untul era amar,
așa că Betty a cumpărat unt mai bun
pentru a face untul amar mai bun.
Aici plăcerea tiparului e aparentă,
odată ce găsim consonanţă
atât în interiorul cuvintelor
cât şi la începutul lor.
Exercițiile de dicție reflectă şi nevoia
de variaţie în repetiția poetică.
Deși e riscant să spun asta,
unii le consideră nişte imitaţii de poezie
sau chichițe, fiindcă ele se fixează
atât de mult pe aceleaşi sunete,
aproape de stilul primitiv al repetării.
În fond, e un fel de echilibristică
a poetului
care învață când să repete
şi când să improvizeze,
când să satisfacă aşteptările
şi când să le dezamăgească,
iar din acest echilibru
e de ajuns să reţinem
că toţi trăim într-o lume
de variaţie extraordinară
şi purtăm cu noi propria noastră
respiraţie şi bătaie a inimii,
propria noastră repetare,
oriunde am merge.