Charles Osborne a început să sughițe
în 1992, când un purceluș a căzut pe el.

A fost vindecat doar după 68 de ani,

iar acum este în Cartea Recordurilor
ca deținător al recordului mondial

pentru durata sughițului.

Între timp, adolescenta
Jennifer Mee din Florida

deține recordul pentru
cele mai frecvente sughițuri:

de 50 de ori pe minut,
timp de peste patru săptămâni în 2007.

Deci, care este cauza sughițului?

Doctorii afirmă că adesea sughițul
este provocat de stimuli

ce dilată stomacul,

cum ar fi înghițitul aerului

sau mâncatul și băutul prea repede.

Alții asociază sughițul
cu emoțiile intense

sau cu un răspuns la acestea:

râsul,

plânsul în hohote,

anxietatea

și emoțiile.

Să vedem ce se întâmplă când sughițăm.

Acesta începe cu un spasm involuntar
sau o contracție bruscă a diafragmei,

mușchiul mare în formă
de dom, aflat sub plămâni,

pe care îl folosim când inhalăm aer.

Aceasta este urmată aproape imediat
de închiderea bruscă a corzilor vocale

și a deschizăturii dintre ele,

numită glotă.

Mișcarea diafragmei
inițiază un aport brusc de aer,

dar închiderea corzilor vocale
nu îi permite să treacă prin trahee

și să ajungă la plămâni.

De asemenea, creează
și sunetul caracteristic: „hâc".

Până în prezent, nu există
nicio funcție cunoscută a sughițului.

Se pare că nu oferă
niciun avantaj medical sau fiziologic.

De ce să inspirăm aer doar ca să-l oprim
brusc atunci când intră în plămâni?

Structurile anatomice

sau mecanismele fiziologice
fără un scop anume

reprezintă o provocare pentru
biologia evoluționistă.

Oare aceste structuri au o funcție ascunsă
ce încă nu a fost descoperită?

Sau sunt relicve
ale trecutului nostru evoluționist

ce au avut cândva un scop important,

iar în prezent persistă
ca resturi vestigiale?

O idee ar fi că sughițurile au început

cu multe milioane de ani
înainte de apariția omului.

Se pare că plămânii au evoluat ca organ
pentru a permite peștilor preistorici,

dintre care mulți trăiau în apă caldă,
stătută și cu puțin oxigen,

să beneficieze de oxigenul abundent
din aerul de deasupra lor.

Atunci când descendenți ai acestor animale
s-au mutat mai târziu pe pământ,

au trecut de la respirația branhială
la respirația pulmonară.

Este asemănător cu ceea ce se întâmplă,
în mod mai rapid, broaștelor

care se transformă
din mormoloci cu branhii

în adulți cu plămâni.

În baza acestei ipoteze, sughițul
este o relicvă a tranziției

de la apă la sol.

O inhalare ce mișcă apa printre branhii,

cu o închidere rapidă a glotei,
prevenind pătrunderea apei în plămâni.

Asta este susținută de probe

ce sugerează că structura neuronală
implicată în generarea unui sughiț

este aproape la fel cu cea responsabilă
pentru respirația la amfibieni.

Un alt grup de oameni de știință consideră
că reflexul este reținut astăzi în noi

pentru că, de fapt, oferă
un avantaj important.

Subliniază faptul că sughițul adevărat
există doar la mamifere

și nu se găsește la păsări,
șopârle, broaște țestoase

sau alte animale ce respiră doar oxigen.

Mai mult, sughițul apare la bebeluși
cu mult înainte de naștere

și este mult mai comun
la copii decât la adulți.

Explicația lor pentru aceasta

implică activitatea de alăptare
specifică mamiferelor.

Este posibil ca mamiferele
să fi adaptat reflexul antic al sughițului

pentru a ajuta la înlăturarea aerului
din stomac printr-un eructat sonor.

Dilatarea bruscă a diafragmei
ridică aerul din stomac,

în timp ce închiderea glotei
împiedică intrarea laptelui în plămâni.

Uneori, o serie de sughițuri
continuă mult timp,

iar pentru a le opri
apelăm la remedii de casă:

bem încontinuu apă rece,

ne ținem respirația,

mâncăm miere sau unt de arahide,

respirăm într-o pungă de hârtie

sau trebuie să ne speriem brusc.

Din păcate, oamenii de știință
încă trebuie să verifice

dacă vreun remediu 
funcționează mai bine decât altul.

În orice caz, știm sigur un lucru anume
care cu siguranță nu funcționează.