Acestea sunt granule de plastic. Sunt mici, aparent inofensive, par personaje de desene animate, dar nu vă lăsați păcăliți. Aceste mici granule pun la cale invazia oceanului. Microplasticul e un poluant omniprezent, întâlnit în lacuri, râuri și oceane în întreaga lume. Aceste mici granule industriale formează materia primă pentru toate produsele din plastic pe care le folosim. În fiecare an, miliarde de kilograme de granule sunt fabricate, topite și turnate în jucării, sticle, pungi, pixuri, pantofi, periuțe de dinți și mărgele. Sunt peste tot. Se fabrică în diverse forme, culori și dimensiuni, variind de la câțiva milimetri la dimensiunea firelor de praf vizibile doar la microscop. Dar avantajul lor real în încercarea de a domina oceanul, este incredibila lor rezistență care le permite să dureze timp de generații în mediul înconjurător, deoarece structura lor artificială nu le face biodegradabile. Cât timp nu devin deșeuri în mediul înconjurător n-avem de ce să ne facem griji, nu? Problema e că granulele de plastic ajung exact în mediu. Produse în diferite țări și expediate la fabrici de plastic din întreaga lume, granulele se pierd în timpul procesului de producție cărate de apele reziduale pe coastă, sau scăpate neglijent în apă în timpul transportului. Odată ajunse în apă, sunt transportate de curenți ajungând în final în imense vârtejuri oceanice, unde își pun la cale nestânjenit planurile. Pâmântul are 5 curenți circulari ce acționează ca puncte de întâlnire, dar sediul central al microplasticului este în Oceanul Pacific, unde inmensa vâltoare de plastic și poluarea rezultată e atât de uriașă încât zona e denumită Groapa de gunoi a Pacificului. Aici granulele au anturaj pe măsură. Vâltoarea atrage tot felul de poluanți dar deoarece nu e biodegradabil, plasticul predomină, și provine și din alte surse decât granule. Știți bobițele din gelul de curățirea feței sau din pasta de dinți? Adesea sunt făcute din plastic și după ce ajung în canalizare o parte ajunge în această groapă de gunoi uriașă spre deliciul microplasticului care-și adună o armată acolo. Mai sunt și deșeurile de plastic mari nereciclate, sticle și pungi cărate de apele reziduale în mare. Cu timpul, aceste rămășițe se transformă tot în fărâme de plastic, dar mărunțite de fenomenele naturale nu granulate într-o fabrică. Și, de parcă nu erau deja o mare amenințare, pe suprafața aspră și neregulată a microplasticului, denumire dată tuturor acestor fragmente de plastic, se lipesc substanțe chimice aflate în apă făcându-le toxice. Pata s-a extins atât de mult încât groapa de gunoi oceanică poate varia de la suprafața Texasului la cea a SUA. În timp ce această tornadă toxică circulă păsările, peștii, scoicile, stridiile, balenele și crustaceele din jur își văd de treaba lor, adică își caută de mâncare. Din păcate pentru ei, aceste granule de plastic plutitoare seamănă cu icrele de pește sau alt aliment ispititor. Odată ingerat, microplasticul are și groaznicul obicei de a se lipi pe unde ajunge. În stomacul animalului nu numai că dăunează sănătății cu cocktailul de toxine pe care-l conține, dar poate duce la înfometare deoarece odată ingerat, nu e niciodată digerat, înșelând animalul, dându-i mereu senzația că e sătul, producându-i în final moartea. Când un organism consumă alt organism microplasticul și toxinele sale sunt trecute mai departe prin lanțul trofic. Și așa, puțin câte puțin, plasticul își atinge scopul, răspândindu-se tot mai mult, distrugând viața acvatică și remodelând ecosistemele marine. Cum putem rupe acest cerc vicios? Cel mai bine ar fi să eliminăm complet plasticul din ecuație. Va dura timp, dar necesită doar mici schimbări colective, de exemplu, să reciclăm mai mult, să înlocuim plasticul cu hârtie și sticlă, și să renunțăm la pasta aia cu bobițe. Dacă vom face acestea, poate cu timpul, tot mai puțin microplastic va ajunge la groapa de gunoi, puterea armatei lui va slăbi și va restitui oceanul proprietarilor de drept.