Anul trecut am fost invitați
de ambasada Elveției din Berlin

să ne prezentăm proiectele artistice.

Suntem obișnuiți cu invitațiile, dar
această invitație chiar ne-a entuziasmat.

Ambasada Elveției din Berlin e specială.

E singura clădire veche
din cartierul guvernamental

care nu a fost distrusă în 
Al Doilea Război Mondial.

E plasată chiar lângă
Cancelaria Federală.

Nimeni nu e mai aproape de cancelarul
Merkel decât diplomații elvețieni.

(Râsete)

În cartierul guvernamental din Berlin
se află și Reichstag-ul...

(Parlamentul Germaniei)
și Poarta Brandenburg,

iar imediat lângă poartă
sunt alte ambasade,

printre care cea a SUA
și cea britanică.

Deși Germania e o democrație avansată,

drepturile constituționale
ale cetățenilor sunt limitate

în cartierul guvernamental.

Dreptul la întrunire și dreptul 
de a demonstra sunt restricționate acolo,

iar lucrul ăsta e interesant
din punct de vedere artistic.

Oportunitățile cetățeanului
de a participa și de a se exprima

sunt legate mereu de tipul orânduirii

și fac întotdeauna obiectul
unor reglementări specifice.

Cunoscând implicaţiile
acestor reglementări,

putem obține o nouă perspectivă.

Termenii și condițiile date
ne modelează percepția, acțiunile

și viețile.

Acest lucru e crucial în alt context:

În ultimii ani,

am aflat că de pe acoperișurile
ambasadelor americană și britanică,

serviciile secrete au ascultat
întregul district,

inclusiv telefonul mobil
al Angelei Merkel.

Antenele GCHQ-ului britanic sunt ascunse
într-o structură clindrică albă,

pe când postul de ascultare
al NSA-ului american

e acoperit cu placi radiotransparente.

Dar cum înfrunți aceste forțe
ascunse și deghizate?

Împreună cu colegul meu,
Christoph Wachter,

am acceptat invitația ambasadei elvețiene.

Am folosit oportunitatea de
a exploata această situaţie deosebită .

Dacă oamenii ne spionează,
e rezonabil să credem

că trebuie să asculte ceea ce spunem.

(Râsete)

Am instalat mai multe antene
pe acoperișul ambasadei Elveției.

Nu erau la fel de sofisticate ca cele
folosite de americani sau britanici.

(Râsete)

Erau antene improvizate din conserve

și nu erau camuflate
ci evidente și vizibile.

Academia de Artă s-a alăturat proiectului,

așa că am mai construit
o antenă mare pe acoperișul lor,

exact între postul de ascultare
american și britanic.

(Râsete)

Niciodată nu am fost atât de supravegheați
în timp ce construiam o instalaţie.

Un elicopter se rotea deasupra noastră,

filmând fiecare mișcare pe care o făceam

iar pe acoperișul ambasadei americane,
cei de la pază patrulau.

Deși cartierul guvernamental
e condus într-o manieră strictă,

nu există reglementări specifice
în privinţa comunicațiilor digitale.

Montajul nostru era deci perfect legal,

ambasadorul elveţian o informase
pe Angela Merkel despre acesta.

Am numit proiectul: "Mă poţi recepţiona?".

(Râsete)

Antenele creau o rețea Wi-Fi
deschisă și gratuită,

la care se putea conecta
oricine dorea,

fără nicio restricție,
folosind un dispozitiv WI-FI

şi putând să trimită mesaje

celor care ascultau
pe frecvențele ce erau interceptate.

Mesaje text, apeluri vocale,
fișiere partajate...

toate acestea puteau fi transmise anonim.

Și oamenii au comunicat.

Peste 15.000 de mesaje au fost transmise.

Câteva exemple:

"Salutare lume, salutare Berlin,
salut NSA, salut GCHQ."

"Către agenții NSA. Faceți ce e corect!
Dezvăluiți abuzurile!"

"Aici e NSA. Avem încredere în Dumnezeu.
Pe toți ceilalți îi interceptăm!!!!"

(Râsete)

"#@nonymous vă privește #NSA, #GSHQ -
facem parte din organizațiile voastre.

# așteptați-ne. Vă vom #închide."

"Acesta e călcâiul lui Ahile al NSA:
rețelele deschise."

"Agenților, ce poveste revoltatoare
le veți spune nepoților despre voi?"

"@NSA, vecinii mei fac zgomot.
Te rog trimite un atac cu drone."

(Râsete)

"Faceţi dragoste, nu război cibernetic."

Am invitat și ambasadele
și departamentele guvernamentale

să participe și ele în această rețea,

și spre surprinderea noastră,
au acceptat.

Au apărut fișiere în rețea,
inclusiv documente clasificate

scurse din comisiile parlamentare
de investigare,

ce evidențiază faptul că liberul schimb
și dezbaterea informațiilor importante

încep să devină dificile
chiar și pentru membrii parlamentului.

Am organizat și tururi cu ghizi
pentru a simţi și cerceta

dispunerea forțelor în zonă.

Tururile au fost făcute în zonele
restricționate de lângă ambasade

și am discutat potențialul
și punctele importante ale comunicației.

Înţelegerea contextului,

a termenilor şi condițiilor comunicării,

nu numai că ne lărgeşte orizonturile,

ne permite să privim dincolo de regulile
ce ne limitează viziunea asupra lumii,

convențiile noastre specifice
sociale, politice sau estetice.

Să luăm un exemplu concret:

Soarta oamenilor ce trăiesc
în adăposturile improvizate

de la periferia Parisului

nu e lăsată la vedere.

E un cerc vicios.

Nu sărăcia, rasismul
sau excluderea sunt noi.

Nou e modul în care
aceste realități sunt ascunse

şi oamenii sunt făcuți invizibili

într-o epocă a comunicării și
schimburilor globale și copleșitoare.

Astfel de adăposturi improvizate
sunt considerate ilegale,

astfel că cei care locuiesc acolo
nu au vreo șansă

de a se face auziți.

Dimpotrivă: de fiecare dată
când riscă devenind vizibili,

pur și simplu oferă motive pentru
viitoarele pedepse,

expulzări și reprimări.

Ceea ce ne-a preocupat a fost să reușim
să cunoaștem această parte ascunsă.

Am căutat o interfață și am și găsit-o.

Nu e o interfață digitală,
ci una fizică: e un hotel.

Am numit proiectul „Hotelul Gelem”.

Împreună cu familiile rrome, am creat
câteva Hoteluri Gelem în Europa.

De exemplu, în Freiburg, Germania,
Montreuil lângă Paris,

şi de asemenea în Balcani.

Sunt hoteluri adevărate.

Oamenii pot sta aici,

dar nu reprezintă o sursă de venit.

Ele sunt un simbol.

Puteți solicita online
o invitație personală

pentru a locui câteva zile
în hotelul Gelem, în casele lor,

mâncând, muncind şi trăind
împreună cu familiile rrome.

Aici, nu familiile rrome sunt călătorii:

vizitatorii sunt.

Aici, familiile rrome
nu sunt o minoritate,

vizitatorii sunt.

Scopul nu e de a-i judeca,

ci mai de grabă a afla
contextul ce determină

aceste contradicții disparate
și aparent insurmontabile.

Într-o lume a globalizării,

continentele se apropie unele de altele.

Culturile, bunurile și oamenii
fac schimburi permanent,

dar în același timp, decalajul
dintre lumea privilegiaților

și lumea exclușilor crește.

Am fost recent în Australia.

Pentru noi, n-a fost nicio problemă
să intrăm în țară.

Avem pașapoarte europene,
vize și bilete de avion,

dar azilanții care ajung
în Australia cu barca,

sunt deportați sau încarcerați.

Intercepția bărcilor

și dispariția oamenilor
în sistemul de detenție

sunt ascunse de autoritățile australiene.

Aceste proceduri sunt declarate
operațiuni militare secrete.

După ce au scăpat
din zonele de criză și război,

bărbații, femeie și copiii sunt închiși
în Australia fără proces,

uneori pentru ani de zile.

În timpul șederii noastre,

am reușit să întâlnim și să lucrăm
cu azilanți încarcerați,

în ciuda supravegherii stricte
și a izolării.

Din acest context s-a născut
o instalatie în spațiul artistic

al Universității Tehnologice
Queensland din Brisbane.

Acesta era un echipament foarte simplu.

Pe podea, o busolă stilizată
indica direcția

către fiecare centru de detenție
pentru imigranți,

însoțită de distanță
și de numele acestuia.

Expoziţia promova conectivitatea.

Deasupra fiecărui marcaj
era o pereche de căşti.

Vizitatorii aveau astfel ocazia
să vorbească direct cu un refugiat

care fusese sau era încarcerat

în respectivul centru de detenţie,

putând purta o convorbire privată.

În mediul protejat al acestui
montaj artistic,

refugiaţii puteau vorbi liber despre ei,

despre viaţa şi situaţia lor actuală,
fără teama consecinţelor.

Vizitatorii se cufundau
în conversaţii lungi

despre familii distruse, despre
evadări dramatice din zone de război,

despre încercări de sinucidere

şi despre soarta copiilor din detenţie.

Emoţiile erau profunde. Mulţi plângeau.

Câţiva au revizitat expoziţia.

A fost o experieţă puternică.

Europa se confruntă acum
cu un aflux de emigranţi.

Situaţia refugiaţilor e înrăutăţită
de politicile contradictorii

şi de tentaţia răspunsurilor militarizate.

Am stabilit, de asemenea,
sisteme de comunicare

cu centre de refugiaţi
din Elveţia şi Grecia.

Scopul e oferirea informaţiilor de bază:

costuri medicale,
informaţii juridice, îndrumare.

Acestea sunt importante.

Informaţiile de pe internet

ce le pot asigura supravieţuirea
pe trasee periculoase sunt cenzurate

şi oferirea acestor informaţi a devenit
din ce în ce mai incriminată.

Asta ne aduce înapoi
la reţeaua noastră

și la antenele de pe
ambasada Elveţiei din Berlin

şi la proiectul „Mă recepţionezi?".

Nu trebuie să luăm de bun
faptul că suntem interconectaţi.

Ar trebui să începem să ne realizăm
propriile conexiuni,

să luptăm pentru ideea unei
lumi interconectate egal și global.

Acest lucru e esenţial
pentru a depăşi tăcerea noastră

și separarea produsă
de forţele politice rivale.

Doar deschizându-ne cu adevărat

în faţa puterii transformatoare
a acestor experienţe,

vom putea depăşi
prejudecăţile şi respingerea.

Mulţumesc!

(Aplauze)

Bruno Giussani: Mulţumim, Mathias!

E aici și partenerul tău.

Cristoph Wachter, te invit pe scenă.

(Aplauze)

Întâi, spune-mi ceva:

numele hotelului nu e întâmplător.

Gelem semnifică ceva în limba rromani.

Mathias Jud: Da, "Gelem, Gelem"
e numele imnului Romani,

cel oficial şi înseamnă
"Am parcurs un drum lung".

BG: Asta ca o precizare la discursul tău.

Voi doi ați fost recent pe insula Lesbos

v-ați întors doar de două zile.

În Grecia sosesc mii de refugiați

și asta se întâmplă de câteva luni.

Ce aţi văzut şi ce aţi făcut acolo?

Christoph Wachter: Lesbos e una
din insulele grecești apropiate de Turcia,

iar în timpul șederii noastre,

au sosit mulți solicitanți de azil,
în bărci supraaglomerate,

iar după ce ajung
sunt complet pe cont propriu.

Le sunt refuzate multe servicii.

De exemplu, nu li se permite
să-și ia bilet de autobuz

sau o cameră de hotel,

aşa că multe familii
dorm pe străzi la propriu.

Am instalat reţele pentru a permite
comunicarea de bază,

deoarece eu cred

nu numai că trebuie
să vorbim despre refugiaţi,

eu cred că trebuie să începem
să vorbim cu ei.

Făcând asta, vom realiza
că e vorba de ființe umane,

despre vieţile lor şi lupta lor
pentru supravieţuiere.

BG: Şi de a li se permite să vorbească.

Christoph, mulţumim că ai venit la TED.

Mathias, mulţumim că ai venit la TED
şi ne-ai împărtăşit povestea ta.

(Aplauze)