Janine di Giovanni: Ce am văzut în mijlocul războiului

Reportera Janine di Giovanni a mers în cele mai fierbinți locuri din lume pentru a transmite reportaje din Bosnia, Sierra Leone și, recent, din Siria. Ea prezintă sclipiri de umanitate din mijlocul unor conflicte majore - și acea tranziție șocantă când o stradă familiară dintr-un oraș devine un câmp de luptă unde cad bombe.

Iată cum începe un război.

Viața decurge normal,

ai de gând să te duci la o petrecere,

îți duci copiii la școală,

îți faci programare la dentist.

Apoi telefonul nu mai are ton,

televiziunile nu mai transmit, pe străzi apar oameni înarmați,

se creează baricade pe drumuri.

Ritmul normal al vieții dispare.

Se oprește.

Vă voi spune povestea

unei prietene bosnience deoarece

cred că ilustrează perfect sentimentul.

Într-o zi de aprilie 1992, se ducea la muncă,

îmbrăcată în fustă scurtă și pantofi cu toc. Lucra la o bancă.

Era o tânără mamă. Îi plăcea să meargă la petreceri.

Era o persoană minunată.

Dintr-odată vede un tanc

pe strada principală din Sarajevo,

distrugând tot în calea lui.

Credea că visează, dar era adevărat.

Fuge, așa cum am fi făcut cu toții,

și se adăpostește în spatele unei pubele,

îmbrăcată în fustă scurtă și încălțată cu pantofi cu toc.

Pe când se ascundea, se simțea ridicol,

dar vedea cum soldații trec cu tancul,

vedea oamenii, haosul și

se simțea ca Alice în Țara Minunilor,

„alunecând în gaura de iepure,

tot mai adânc în haos,

iar viața mea nu va mai fi niciodată la fel.”

Câteva săptămâni mai târziu, prietena mea se afla într-o mulțime de oameni,

încercând să treacă cu fiul său în brațe

pentru a-l da unui străin aflat într-un autobuz,

unul din ultimele autobuze care plecau din Sarajevo

pentru a duce copiii într-un loc sigur.

Alături de mama ei, încerca să-și facă loc

prin marea de oameni: „Ia-mi copilul! Ia-mi copilul”.

I l-a dat cuiva pe fereastra autobuzului.

Nu l-a văzut mulți ani după aceea.

Asediul a durat 3 ani și jumătate,

nu exista apă,

curent, căldură, hrană -

în mijlocul Europei și al secolului XX.

Am avut onoarea de a fi unul dintre reporterii

care au trăit acel asediu.

A fost un privilegiu să mă aflu acolo,

acolo am învățat tot,

nu doar legat de meserie, ci și despre umanitate.

Am învățat ce e compasiunea.

Am învățat că oamenii obișnuiți pot deveni eroi,

am învățat să împart. Am învățat despre spiritul de camaraderie.

Dar mai ales, am învățat ce e iubirea.

Chiar în mijlocul distrugerii, morții și haosului

am văzut cum oamenii obișnuiți își ajutau vecinii,

împărțeau mâncarea, își creșteau copiii,

îi târau din mijlocul drumului pe cei împușcați de lunetiști,

chiar dacă își puneau viața în pericol,

ajutau răniții să urce în taxi

pentru a ajunge la spital.

Am aflat foarte multe despre mine.

Martha Gellhorn, unul dintre eroii mei, a spus odată:

„Nu poți iubi decât un singur război. Restul ține de responsabilitate”.

După aceea, am fost trimisă ca reporter în multe războaie,

le-am pierdut șirul,

dar nimic nu se compară cu Sarajevo.

Anul trecut în aprilie, m-am dus la o reuniune bizară -

eu o numesc o reuniune nebună a foștilor colegi.

Se împlineau 20 de ani de la asediu,

de la începutul asediului din Sarajevo.

Nu îmi place cuvântul „aniversare”, sună a petrecere,

iar aceea nu era o petrecere.

Era o reuniune sombră a reporterilor

a lucrătorilor umanitari aflați acolo în timpul războiului,

și, desigur, a oamenilor curajoși din Sarajevo.

Ce m-a mișcat cel mai mult,

ce mi-a atins inima

pe când mergeam pe strada principală din Sarajevo,

acolo unde prietena mea, Aida, vedea tancurile trecând acum 20 de ani,

au fost cele peste 12.000 de scaune roșii,

goale.

Fiecare scaun simboliza

o persoană care a murit în timpul asediului

și asta doar în Sarajevo, nu în toată Bosnia.

Scaunele se întindeau pe o suprafață mare

din oraș,

dar lucrul care te intrista cel mai mult

erau scăunele pentru copii.

Acum sunt reporter în Siria.

Am început să fac reportaje acolo deoarece cred

că e un lucru necesar.

Cred că poveștile de acolo merită spuse.

Văd iar șablonul războiului din Bosnia.

Când am ajuns în Damasc,

am văzut că oamenii

nu credeau că războiul se apropie,

era la fel ca în Bosnia,

ca în aproape toate țările unde plana războiul.

Oamenii nu vor să creadă că vine războiul

și nu pleacă atunci când încă mai pot.

Nu își retrag banii.

Rămân pentru că nu vor să își părăsească locuința.

Și apoi se declanșează războiul și haosul.

Amintirile din Rwanda încă sunt puternice.

În 1994, am părăsit Sarajevo pentru a transmite despre genocidul din Rwanda.

Între aprilie și august 1994,

un milion de oameni au fost măcelăriți.

Dacă acele 12.000 de scaune m-au înspăimântat,

e un număr mare,

gândiți-vă la acei un milion de oameni.

Ca să înțelegeți mai bine, odată

stăteam și mă uitam pe drum, cât vedeam cu ochii

pe o distanță de cel puțin 1,5 km, erau grămezi de cadavre

de două ori cât mine.

Și nu era decât un mic procent al celor morți.

Și erau mame care își țineau copiii

chinuiți de ultimele clipe ale morții.

Învățăm multe din război și

vorbesc despre Rwanda

pentru că e un loc unde, la fel ca în Africa de Sud,

după 20 de ani, cicatricile se vindecă.

56% dintre parlamentari sunt femei,

ceea ce e fantastic,

și scrie în Constituție că nu ai voie

să pronunți cuvintele „hutu” sau „tutsi”.

Nu ai voie să identifici pe nimeni după etnie,

elementul care a declanșat acel măcel.

Un prieten de-al meu mi-a spus cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o vreodată

sau așa mi se pare mie.

Erau un grup de copii, hutu și tutsi amestecați

și un grup de femei care îi adoptau -

copiii se aliniau și erau adoptați pe rând.

Asta nu era nicio compensație, ești tutsi,

ești hutu, e posibil ca tu să-mi fi ucis mama

sau tatăl.

Dar se aflau acolo cu toții, în semn de reconciliere

și asta mi se pare fantastic.

Oamenii mă întreabă de ce continuu să fac reportaje

din mijlocul războaielor -

iată de ce.

Săptămâna viitoare mă întorc în Siria,

iar acolo văd oameni foarte curajoși,

unii luptă pentru democrație,

lucruri care ni se par normale.

De aceea sunt reporter de război.

În 2004 am născut un băiețel,

îl numesc copilul meu miracol,

fiindcă după ce am văzut atâta moarte,

distrugere, haos și suferință,

s-a născut această rază de speranță.

L-am botezat Luca, cel care aduce lumina,

pentru că el chiar îmi luminează viața.

Vă vorbesc de el fiindcă pe când avea 4 luni,

redactorul știrilor externe m-a obligat să mă duc în Bagdad,

unde am lucrat ca reporter pe timpul lui Sadam

și după căderea Bagdadului.

Am urcat în avion cu lacrimi în ochi

fiindcă fusesem separată de fiul meu.

Pe când mă aflam acolo,

un politician irakian, prieten de-al meu,

m-a întrebat de ce sunt acolo,

de ce nu eram acasă cu Luca?

I-am spus că trebuie să văd evenimentele. Era în 2004,

începutul acelei perioade incredibil de sângeroase din Irak.

„Trebuie să fiu martoră la aceste evenimente.

Trebuie să transmit știrea.”

El mi-a spus: „Du-te acasă,

dacă pierzi momentul când îi dă primul dinte,

când face primul pas, nu te vei ierta niciodată.

Întotdeauna va exista alt război”.

Din păcate, războaiele nu vor dispărea.

Mă amăgesc când mă gândesc ca jurnalist,

ca reporter, ca scriitor,

la ce pot face să le opresc. Dar sunt incapabilă.

Nu sunt Kofi Annan. Nici el nu poate opri războaiele.

A încercat să negociere pentru Siria, dar nu a putut.

Nu sunt negociator ONU.

Nu sunt nici măcar medic care oferă ajutor umanitar,

nu vă pot spune cât de neputincioasă m-am simțit

să văd oameni murind în fața mea fără să-i pot salva.

Nu sunt decât un martor.

Rolul meu e să dau voce celor care nu pot vorbi.

Un coleg a spus că asta e ca și cum ai lumina

cele mai întunecate colțuri ale lumii.

Și tocmai asta fac.

Nu reușesc mereu,

iar uneori e incredibil de frustrant fiindcă

simți că scrii într-un vid

sau că nimănui nu-i pasă.

Cui îi pasă de Siria? De Bosnia?

Cui îi pasă de Congo,

Coasta de Fildeș, Liberia, Sierra Leone,

de toate locurile asta

pe care eu le voi ține minte toată viața?

Dar meseria mea e să fiu martor,

asta e esența muncii

pe care noi, reporterii, o facem.

Tot ce pot să fac e să sper

fără să îmi pun speranța în politicieni -

oricât mi-ar plăcea să cred

că citesc ce scriu și că fac ceva,

nu vreau să mă amăgesc singură.

Dar sper că dacă rețineți ceva din ce am spus,

oricare din povești mâine dimineață la micul-dejun,

dacă rețineți povestea din Sarajevo

sau din Rwanda,

atunci mi-am făcut meseria.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)