De ce victimele violenței domestice nu părăsesc agresorul

Leslie Morgan Steiner suferea de „dragoste nebună” - și anume, era îndrăgostită nebunește de un bărbat care o abuza și îi amenința viața în mod constant. Steiler spune povestea întunecată a relației sale, încercând să corecteze viziunea greșită pe care mulți o au asupra victimelor violenței domestice și să explice cum putem contribui la ruperea tăcerii. (Filmat la TEDxRainier.)

Mă aflu aici pentru a vorbi
despre o întrebare care deranjează,

ce are un răspuns pe măsură.

Subiectul meu e violența domestică,

și întrebarea pe care o voi aborda

e cea pe care o pun toți:

de ce victima rămâne?

De ce ar rămâne alături
de un bărbat care o bate?

Nu sunt psihiatru, asistent social

sau expertă în violența domestică.

Sunt doar o femeie
care are o poveste de spus.

Aveam 22 de ani.
Tocmai absolvisem Universitatea Harvard.

Mă mutasem în New York
pentru prima mea slujbă

ca redactor și editor
la revista Seventeen.

Aveam primul meu apartament,

primul meu card verde American Express,

și aveam un secret foarte mare.

Acest pistol, încărcat cu gloanțe dum-dum,

fusese îndreptat spre capul meu

de cel pe care îl credeam
sufletul meu pereche,

de nenumărate ori.

Bărbatul pe care-l iubeam
cel mai mult pe Pământ

m-a amenințat cu moartea de atâtea ori

încât am pierdut șirul.

Mă aflu aici pentru a vă spune
povestea iubirii nebune,

o capcană psihologică deghizată în iubire,

în care milioane de femei
și chiar și câțiva bărbați

cad în fiecare an.

Ar putea fi chiar povestea ta.

Nu par o victimă tipică
a violenței domestice.

Am o diplomă de licență de la Harvard,

și un MBA în marketing
de la Wharton Business School.

Am lucrat pentru companii
din top 500 Fortune,

inclusiv pentru Johnson & Johnson,
Leo Burnett și Washington Post.

Sunt căsătorită de 20 de ani
cu cel de-al doilea soț

și avem trei copii împreună.

Am un labrador negru
și conduc o Honda Odyssey.

(Râsete)

Primul meu mesaj e că oricine poate deveni

victimă a violenței domestice -

indiferent de rasă, religie,
venit sau nivel de educație.

E pretutindeni.

Al doilea mesaj e că lumea crede că

doar femeile cad victime
violenței domestice,

că e o problemă a femeilor.

Nu e chiar așa.

Peste 85% din agresori sunt bărbați
și abuzul domestic

are loc doar în cadrul relațiilor intime,
interdependente de lungă durată,

adică în familii,

ultimul loc unde ne-am aștepta
să vedem violență -

de aceea abuzul domestic
e o problemă derutantă.

Eu însămi v-aș fi spus că sunt ultima
persoana de pe Pământ

care ar fi stat cu un bărbat care o bate,

dar eram o victimă tipică
din cauza vârstei mele.

Aveam 22 de ani și în SUA,

femeile cu vârsta între 16 și 24 de ani
au de trei ori mai mare riscul

sa cadă victime violenței domestice

decât femeile de alte vârste

și peste 500 dintre ele

sunt ucise în fiecare an de parteneri,

prieteni sau soți violenți în SUA.

Eram o victimă tipică
fiindcă nu știam nimic

despre violența domestică,
semnalele și tiparele sale.

L-am întâlnit pe Conor într-o seară
rece și ploioasă de ianuarie.

S-a așezat alături de mine
în metroul din New York

și a intrat în vorbă cu mine.

Mi-a spus două lucruri:

că și el tocmai absolvise
de la o universitate de prestigiu,

și că lucra la o bancă
faimoasă de pe Wall Street.

Dar ce mi-a atras cel mai tare atenția

a fost că era isteț și amuzant

și că arăta ca un băiat de la țară.

Avea obrajii mari ca două mere

și părul de culoarea grâului

și părea atât de dulce.

A făcut o mișcare
foarte inteligentă de la început:

a creat iluzia ca eu eram
partenerul dominant în relație.

A făcut asta mai ales la început,

idolatrizându-mă.

Am început să ieșim împreună
și adora totul la mine,

că eram inteligentă,
că fusesem la Harvard,

că doream să ajut
adolescentele prin slujba mea.

Dorea să știe totul despre familia mea

despre visurile și speranțele
mele din copilărie.

Conor a crezut în mine,
ca scriitoare și ca femeie,

așa cum nimeni nu o făcuse până atunci.

A creat o atmosferă magică
de încredere între noi doi

mărturisindu-mi secretul lui:

pe când era foarte mic,
de la vârsta de patru ani,

fusese abuzat fizic cu sălbăticie
și în mod repetat

de către tatăl lui vitreg,

și că gravitatea abuzului l-a obligat
să renunțe la școală în clasa a VIII-a,

deși era foarte inteligent,

și că își petrecuse 20 de ani
încercând să-și reconstruiască viața.

De aceea diploma obținută
de la o universitate de prestigiu

și slujba pe Wall Street
și viitorul lui strălucit

însemnau atât de mult pentru el.

Dacă mi-ai fi spus vreodată

că acest bărbat isteț, amuzant
și sensibil care mă adora

va hotărî dacă mă voi machia sau nu,

cât de scurte îmi sunt fustele,

unde locuiesc, ce slujbe să accept,

cine să-mi fie prieteni
și unde să îmi petrec Crăciunul,

aș fi râs -

nu era nici o urmă de violență,
dorință de control

sau mânie în Conor la început.

Nu știam că primul pas

în orice relație care implică
violența domestică

e să seduci și să farmeci victima.

Nu știam că al doilea pas
e izolarea victimei.

Conor nu a venit pur și simplu
într-o zi să mă anunțe:

„Știi, toată chestia asta cu Romeo
și Julieta a fost grozavă,

dar trebuie să trecem la faza următoare

în care te izolez și te abuzez”

(Râsete)

„așa că trebuie să te scot
din apartamentul ăsta

unde vecinii te pot auzi țipând

și din orașul ăsta,
unde ai prieteni și familie

și colegi care îți pot vedea rănile.''

În schimb, Conor a venit acasă
într-o vineri seara

și mi-a spus că și-a dat demisia

de la slujba lui de vis,

și că a demisionat datorită mie,

fiindcă îl făcusem să se simtă
atât de iubit și de în siguranță,

încât nu mai simțea nevoia să demonstreze
nimic nimănui pe Wall Street

și își dorea doar să plecăm din oraș

departe de familia lui violentă
și disfuncțională,

și să ne mutam într-un orășel
în New England

unde și-ar putea reîncepe
viața alături de mine.

Ultimul lucru pe care doream
să-l fac era să părăsesc New York-ul

și slujba mea de vis,

dar m-am gândit că trebuie să faci
sacrificii pentru sufletul pereche,

așa că am acceptat, mi-am dat demisia

și am părăsit Manhattan-ul
alături de Conor.

Nu știam că alunec spre o iubirea nebună,

că mă aruncam cu capul înainte
într-o capcană

fizică, financiară și psihologică
foarte bine montată.

Următorul pas în tiparul
violenței domestice

e să introduci amenințarea violenței

și să vezi cum reacționează victima.

Și aici intră în scenă armele.

Imediat ce ne-am mutat în New England,

locul acela în care Connor
trebuia să se simtă în siguranță,

și-a cumpărat trei arme.

Păstra una în torpedoul mașinii.

pe alta o ținea sub pernă,
în patul nostru,

și pe a treia o avea
în buzunar tot timpul.

Spunea că avea nevoie de acele arme

din cauza traumei suferite în copilărie.

Avea nevoie de ele să se simtă protejat.

Dar acele arme erau de fapt
un mesaj pentru mine,

și deși încă nu ridicase mâna asupra mea,

viața mea era deja într-un mare
pericol în fiecare clipă.

Conor m-a atacat fizic pentru prima dată

cu cinci zile înainte de nunta noastră.

Era șapte dimineața
și eram încă în cămașa de noapte.

Lucram la calculator încercând
să termin un proiect editorial,

când m-am enervat,

și Conor s-a folosit de mânia mea ca scuză

să-și pună ambele mâini
în jurul gâtului meu

și să strângă atât de tare încât
nu mai puteam să respir sau să strig,

și m-a lovit repetat

cu capul de perete.

Cinci zile mai târziu, cele zece răni
de pe gâtul meu dispăruseră,

am îmbrăcat rochia de mireasă a mamei,

și m-am căsătorit cu el.

În ciuda acelor evenimente,

eram sigură că vom trăi fericiți
până la adânci bătrâneți,

pentru că îl iubeam
și el mă iubea atât de mult.

Și pentru că îi părea atât, atât de rău.

Fusese doar foarte stresat
din cauza nunții

și că urma să devenim o familie.

Fusese un incident izolat

și nu mă va mai lovi niciodată.

În timpul lunii de miere
m-a lovit de două ori.

Prima dată, conduceam spre o plajă ascunsă

m-am rătăcit

și m-a lovit atât de tare cu pumnul în cap

încât capul mi s-a lovit repetat

de geamul din partea șoferului.

Câteva zile mai târziu,
ne întorceam din luna de miere,

s-a enervat din cauza traficului,

și mi-a aruncat un Big Mac rece în față.

Conor a continuat să mă bată
o dată sau de două ori pe săptămână

în următorii doi ani
și jumătate de căsnicie.

Mă înșelam gândindu-mă că eram

singura în acea situație.

Una din trei femei americane

e supusă violenței domestice
sau e urmărită în decursul vieții sale

iar CDC raportează că 15 milioane de copii

sunt abuzați în fiecare an - 15 milioane!

Deci chiar eram într-o companie bună.

Revenind la întrebarea mea:

de ce am rămas?

Răspunsul e simplu.

Nu știam că sunt abuzată.

Chiar dacă mi-a pus pistolul la tâmplă,

m-a împins pe scări,

a amenințat că va ucide câinele nostru,

a scos cheia din contact în timp
ce conduceam pe autostradă,

mi-a turnat zaț de cafea în cap

în timp ce mă îmbrăcam pentru un interviu,

nu m-am considerat
niciodată o soție bătută.

În schimb, eram o femeie foarte puternică

îndrăgostită de un bărbat foarte tulburat

și eram singura persoană de pe Pământ

care îl putea ajuta pe Conor
să-și înfrunte demonii.

Cealaltă întrebare pusă de toată lumea e:

de ce nu pleacă pur și simplu?

De ce nu am plecat?
Aș fi putut pleca oricând.

Pentru mine, e cea mai tristă
și dureroasă întrebare

pentru că victimele
știu ceva ce voi nu știți:

e incredibil de periculos
să părăsești agresorul.

Ultimul pas în tiparul violenței domestice

e uciderea victimei.

Peste 70% din crimele cauzate
de violența domestică

se produc după ce victima
a pus capăt relației,

după ce a plecat,

pentru că agresorul
nu mai are nimic de pierdut.

Alte urmări includ hărțuirea
pe termen lung,

chiar și după ce agresorul
se recăsătorește;

refuzul accesului la resursele financiare

și manipularea instanței de tutelă

pentru a teroriza victima și copiii ei,

care sunt obligați
în mod repetat de instanță

să petreacă timp nesupravegheați

cu bărbatul care le-a bătut propria mama.

Dar tot ne întrebăm:
de ce nu pleacă pur și simplu?

Am reușit să plec,

după o ultimă bătaie cumplită

care m-a scos din faza de negare.

Am înțeles ca bărbatul
pe care îl iubeam enorm

urma să mă omoare dacă l-aș fi lăsat.

Așa că am rupt tăcerea.

Am spus tuturor:

poliției, vecinilor,

prietenilor și familiei mele, străinilor,

și mă aflu azi aici pentru că voi toți
m-ați ajutat.

Avem tendința să stereotipizăm victimele

catalogându-le drept titluri
dezgustătoare de ziar,

femei auto-destructive,
bunuri deteriorate.

Întrebarea "De ce rămâne?"

înseamnă pentru unii
„e vina ei că rămâne”,

de parcă victimele se îndrăgostesc
intenționat de bărbați

care urmăresc să ne distrugă.

De când am publicat "Crazy Love",

am auzit sute de povești
venind de la bărbați și femei,

care au reușit să evadeze,

au învățat o lecție de viață
neprețuită din ce li s-a întâmplat,

și care și-au reconstruit viețile,
vieți pline de bucurie și fericire,

ca angajate, soții și mame,

vieți total lipsite de violență,
la fel ca și mine.

Se pare că sunt o victimă tipică
a violenței domestice

și o supraviețuitoare tipică.

M-am recăsătorit cu un om bun și blând

și avem trei copii împreună.

Am un labrador negru
și mașina de care vă spuneam.

Ceea ce nu voi mai avea niciodată,

dar niciodată,

e un pistol încărcat la tâmplă,

îndreptat de cineva
care pretinde că mă iubește.

Acum, poate vă gândiți,

„e fascinant”

sau „ce proastă a fost”,

dar în tot acest timp
am vorbit despre voi.

Vă garantez că sunt câteva persoane

care mă ascultă chiar în această clipă

care sunt supuse abuzului

sau care au fost agresate în copilărie

sau care sunt, la rândul lor, agresori.

Victima abuzului
ar putea fi chiar fiica ta,

sora ta sau prietena ta cea mai bună.

Am reușit să pun punct coșmarului meu

rupând tăcerea.

Continuu să rup tăcerea și astăzi.

E modul meu de a ajuta alte victime

și e rugămintea mea finală față de voi.

Vorbiți despre ce ați auzit aici.

Abuzul există doar în tăcere.

Aveți puterea de a pune capăt
violenței domestice

aducând-o în lumina reflectoarelor.

Noi, victimele, avem nevoie de toți.

Avem nevoie ca fiecare
dintre voi să înțeleagă

secretele violenței domestice.

Scoateți abuzul la lumina zilei
vorbind despre el

cu copiii voștri, cu colegii voștri,

cu prietenii și familiile voastre.

Priviți supraviețuitorii ca pe niște
oameni minunați, demni de iubire

care au tot viitorul în față.

Identificați primele semne de violență,

interveniți,

aplanați și arătați-le victimelor
că există o ieșire sigură.

Împreună ne putem transforma căminul

și familiile

în oaze de pace și siguranță,
așa cum ar trebui să fie.

Vă mulțumesc!

Aplauze.